2. Tismana.

Șesul oltean pe care-l străbate acceleratul nu samănă cu șesul, revărsat ca o apă, al Țării-Românești. Simți că mergi pe o înălțime mai mare, și necontenit, de amândouă părțile, pământul se înalță încă. Lăicerele, scoarțele arăturilor proaspete, ale fânețelor verzi, ale puținelor lanuri de porumb chircit și uscat se cufundă și se ridică în linii blânde. Privirea prinde astfel mai bine satele mari, strâns alcătuite.

Și rasa e alta, mai bună, mai mândră. Fața, albă, e ușor ovală; fruntea dreaptă, dar nu largă, ochii mici cu liniile ascuțite, nasul puțin coroiat, gura și bărbia frumos croite tivesc în profil obrazul mare, întins, nu bosumflat, nici osos ca al Bulgarilor, cu urechea fin desemnată; mustața e mică, supțire: un „spic al grâului”, cum zice în cântece. Când merg călări cu căciulile înalte, tot una de late la basă și la vârf, cu mantiile de abà albe plutind în vânt și acoperind ca un valtrap spinarea cailor mărunți, ți se pare în adevăr că vezi ostași de lupte sau de răscoală, dintre cei ce au făcut vestite aceste plaiuri. Icoana de căpetenie tăcută, cu fruntea încrețită și buzele strânse, a lui Tudor răsare înainte-ți, și pare că-l vezi pornind în ziua de Februar, cu un cer de plumb, greu ca acesta de astăzi, cu văzduhul tot așa rece, — cer și văzduh ca și cugetul lui de om cu sufletul închis, care grămădește ura și-și hrănește dintr-însa setea de răsbunare —, parcă-l vezi pornind, cu cetele norodului, în largi mantale de aba albă, pentru a-și înfrunta ursita.

Numai portul femeilor e mai urît decât în dealurile și în munții Vâlcii: supt ploaie trec ca niște călugărițe catolice fețele înfășurate în broboade, trupurile învălătucite în mantii albe, șnuruite.

Valea Jiiului vine din sus, cu apa largă, ca de argint topit, șerpuind încet, în falduri grele. E, neapărat, mult mai îngustă decât valea Oltului, dar pare mai lată, cu dealurile mai joase și arborii mai rari, grămădiți numai în unele părți. Porumbul s-a cules. 

Și lunca pare pustie supt ploaia care a gonit ciobanii; înălțimile sunt mai mult goale, cu pădurile de mult rase. În această jalnică zi de Sântămărie, scăldată în apele reci, numai unele stații mai adună pentru priveliște mulțimi înfășurate în mantii și zgribulite. Nu înțeleg cum s-au putut aprinde, cu oricâtă țuică, cei ce s-au luat la bătaie în marginea unei gări, și-au spart capetele și strigă cu injurături răgușite: „la Primărie, la Primărie!”.

Cu toate ceasurile de noapte înaintată și posomorîrea cerului foarte negru, Târgul-Jiiului apare și acum vesel, bine clădit, gospodărește îngrijit, clădit strâns și cu rânduială, luminos.

Spre ziuă, coviltirul norilor se rupe în șiroaie, care duduie ca niște mulțimi sălbatece alergând spre pradă, și dimineața înfășurată în neguri se înalță cu un zimbet de ghiață.

Drumul de la Târgu-Jiiului la Tismana se desface îndată din largă șosea care duce la Severin. E tot o șosea, mai îngustă și mult mai rău îngrijită: ploile au căptușit-o cu un strat de noroiu apos.

De o parte și de alta, se văd ușoare înălțimi depărtate; în mijloc, porumbiștea cu foile îngălbenite. Îndată însă linii de dealuri se ridică ‘n cale, și pădurea începe, ca să nu se mai oprească pănă la zidurile Tismanei, care e însăși mai înecată în păduri uriașe decât orice altă mănăstire a noastră.

Deocamdată, stejari tineri se înșiră deși, cu înaltele trunchiuri supțiri. Vechea pădure e sfârșită, și pe o culme goală, plină de scânduri clădite, fierăstrăul taie scârșnind trunchiurile mari jupuite. Apoi vin ochiuri de lumină, perdele ușoare de aburi. Pănă ce, la urmă, stejarii bătrâni te înfășură, două ceasuri întregi, cu taina lor umedă. Unii au trunchiuri șicrengi tot așa de copleșite de mușchiu verde crescut ca o catifea, și dungi albe arată pe aceia dintre stâlpii codrului cari vor încheia în curând supt securea lucrătorilor lunga și mândra lor viată, lăsând vlăstarelor loc și lumină.

Prin pădurea bătută de ploaie trec numai puțini drumeți, supt glugi, cu umbrele, călări, — și țăranii călări au adesea umbrelă, — sau în căruțe și trăsuri. Lipsește mai cu totul scârțâitura înceată a carelor cu boi. În luminișuri și prin curături pasc oi albe, înaintând cu un clătinat ușor al micilor trupuri rotunde, și vite răzlețe. Jaleșul, care a numit odată un județ, se răpede, râuleț limpede, supt podișca drumului. Încolo, numai pacea întunecoasă a soborului de stejari. Pare că ești prin codrii Neamțului.

Un singur sat pănă la Tismana, Peștișanii. Cele mai multe case sunt încheiate, ca în munții Moldovei, și mai ales acolo, la Neamț, din bârne grele de lemn aspru cioplit. Cerdacul se razimă pe stâlpi tot de lemn. Două odăi alăturate au fiecare câte-o fereastră și câte-o ușă în față. Adesea ori o garnitură cu zimți împodobește spinarea coperișului și stă și de-asupra porții mari, une ori săpată. Încolo, nici zugrăveli pe păreți, nici forme de lut în chenare la colțuri sau în jurul păreților, nici flori pe polițe, ca în alte părți de muncele și munte. Biserica din acest sat e de lemn negru, și nici într-o parte întinderea verde nu e sămănată cu turnuri de zid, ca la alte biserici. Mulți țărani au fața tristă, nemulțămită; de alminterea și tipul nu mai e acel de jos din margine: vezi obrazuri boțite lângă capete rotunde, cu părul și ochii negri ca în Muscel. Zăvelcile sunt lucrate mai mult în roșu dungat, însă cea din față e scurtă și îngustă ca o pestelcă.

Lași calea spre Baia-de-Aramă, vechiul târgușor mehedințean, și apuci la dreapta printr-o porumbiște întinsă. De la o vreme, înălțimi mari, păduroase, se văd în fund. Doi zmei par că se pândesc înainte de a se înșfăca în ghiarele lor de stâncă. Drumul duce spre dânșii, trecând prin satul româno-țigănesc Tismana, și te cufunzi iarăși în pădure, care aleargă ipe coaste, încunună culmile și pare că vrea să-ți taie cărarea, pe când crengi se ating de-asupra în arcuri de triumf mai frumoase decât acelea ce au rămas de la o primire oficială în tot lungul șoselei. Această pădure cățărată și coborîtă în adâncuri, acest vălmășag de trunchiuri și de frunziș bogat nu se poate asămăna cu nimic din ce am văzut pănă acum. Apa Tismanei, negrie, fuge în necontenite vârtejuri albe de spumă.

Printre ramurile ce închid zarea privește un turn, cercetând cărarea, apoi el se ascunde iarăși, și numai iată că la o cotitură Tismana toată: turnurile amândouă, o poartă de întrare, zidurile nouă, galbene se văd, înjghebând o cetate puternică. La picioarele ei, pornind din jghiaburi ascunse, o trâmbă de apă cristalină țișnește și, arcuindu-se, lovește un colț de stâncă învelită cu mușchiu, pentru a se coborî apoi prăpăstuit, ca un sul de argint, spre Tismana în vale, unde zac ruine roșii, nouă. La dreapta, verdeața se rupe, și un înalt părete de piatră sură face căpătâi tuturor clădirilor.

În stânca aceasta se arată, tocmai sus, poarta neagră a sihăstriei Sfântului Nicodim, acel evlavios călugăr sârbesc care a venit la noi pe la 1370 ca să întemeieze după normele cu bună rânduială din Atos viața călugărească a Românilor. Cu cheltuiala sa, din banii strânși de la bunii creștini, și cu cheltuiala Domnului din Scaun, Vladislav-Vodă, bunicul lui Mircea, el clădi în acest colț de raiu, unde vara e strălucită și iarna foarte blândă, cea dintâi mănâstire mare pe pământ românesc, cea dintâi durată din zid: Tismana.

Ea trebuie să fi fost mică, dar armonioasă, în felul cum arta bizantină s-a înpământenit la Sârbi, sau chiar în felul lavrelor Sfântului Munte. Aici se îngropă sfântul, pe care-l amintește astăzi o urîtă lespede de pe la 1840 într-un meschin grilaj, lângă biserica nouă, — și tot aici și celalt ctitor, Vladislav-Vodă. Din pietrele lor de mormânt!, din odoarele dăruite de dânșii, din clădirea însăși n-a mai rămas însă nimic. Dar la 1541, mântuind în ziua de 14 Septembre, Radu Paisie, care a clădit bolnița Coziei, făcu din nou, în același stil, Tismana, cu o ușă încadrată în flori de crin sculptate și cu păreți foarte înalți, de tot sus boltiți pentru îngustimea basei. Se poate spune că turnurile de acum, două mărunte zidiri octogonale, nu sunt ale lui Radu, ci au înlocuit pe acestea, care se vor fi dărâmat. Roatele săpate din ocnițe, cadrele fereștilor cu flori cunoscute ar dovedi că și Tismana a primit o nouă prefacere, dar numai în amănunte, pe vremea lui Brâncoveanu. Glogovenii au făcut apoi, în veacul al XVIII-lea, încă o reparație, care li-a dat dreptul, — credeau ei—, de a-și zugrăvi chipurile de familie, uitând pe vechii ctitori, și să-și îngroape morții în pronaos. Un pridvor s-a adaus, în sfârșit, la reparația din zilele lui Știrbei. O nouă reparație pentru clădirile încunjurătoare s-a făcut dăunăzi, nu pentru cei câțiva călugări cari au mai rămas, ci pentru un sanatoriu care nu-și poate găsi ocupanții din cauza umezelii și rămâne să fie camere de închiriat pentru vară.

Astfel, pe locul celei mai vechi mănăstiri românești se înalță astăzi o clădire cam deșănțată pe din afară, într-un cerc de case fără arhitectură. Lipsește verdeața, florile, arborii, mișcarea unei mănăstiri. Pe pajiștea săracă zac trupuri mărunte de rândunele fulgerate de frigul timpuriu, pe când una din ele se zbate flămândă în bolțile bisericii, unde și-a căutat un adăpost care-i va întârzia moartea. Pare sufletul nemângâiat al bătrânului ctitor….