3. Pe valea Jiiului spre hotar.

Cerul e cu totul acoperit când pornim pe valea Jiiului spre graniță. În lumina tristă a dimineții reci, umede se vede lungul șir al caselor din satul Vădeni, în care întri îndată ce ai ieșit din Târgul-Jiiului. Tot clădiri de bârne încheiate, copereminte mari de șindilă, zimți de lemn înegrit de-asupra casei și a porții de întrare, înalte pătule de vergi împletite, movile de fân, coceni și frunzare străbătute de prăjini.

Apoi, cale de două ceasuri, între dealurile mari din stânga și cele, mai mici, din dreapta, se întinde lunca șeasă, aproape cu totul curățită de arbori, mai mult goală de case și sămănată cu pâlcuri de porumb.

De-odată un vântișor se ridică, și săpături albastre se fac răpede ca prin minune în pânza lăptoasă a norilor. Soarele nu se vede încă, dar spre Răsărit e un frământat pripit al negurilor de-asupra dealurilor. Departe, tocmai în cellalt capăt al bolții, costișe, văi se auresc ușor de raze al căror drum nu-l înțelegi; chiar în șes, de tot aproape, vârfuri de arbori se luminează puțin.

În sfârșit, un zimbet sfios pătrunde prin norii pe cari vântul i-a supțiat pe încetul. Soarele însuși se ivește, întâi ca un șters disc de lună, apoi stăpân pe întreaga lui strălucire. O mângâiere caldă atinge obrazul, și în aceiași clipă câmpul și zările s-au preschimbat. Porumbul zdrențos pare înfășurat în scutece de aur, focuri roșii, galbene, albastre săgelează din rouă luminoasă, depărtările se vădesc ca la ridicarea unei perdele, și tocmai în fund apar înălțimile albastre, pe care călătorește o scamă de nori desțesuți. Câte un cioban tânăr stă răzimat în bâtă și se închină puterii de lumină, căldură și viață, care a biruit și-și urmărește dușmanii pentru a-i nimici.

Jiiul nu s-a văzut încă, deși e foarte aproape, căci curge colo, la stânga, supt acea perdea de sălcii, sarbede, buhoase. Odată el scânteie în frânturi ale panglicii sale de argint. Apoi iarăși sălciile-l ascund cu totul.

Acum, în stânga coasta se vede bine, acoperită cu păduri și casele satului Porcenii. În dreapta, Bumbeștii se deșiră în șes, cu case bune nouă și o frumoasă biserică de zid. În față, munți mari, prăvăliți în neorânduială, par că închid drumul, cu zăgazul lor bogat împădurit.

Trăsura găsește însă necontenit înaintea ei aceiași șosea bună, care se face din ce în ce mai sigură, mai netedă, mai tare, „ca țimentul” zice bătrânul Geană, care mână gârbovit, cu un lung țuguiu de căciulă ciudoasă pe cap. Când s-ar crede că va atinge muntele, ea lunecă pe priporul lui și stăpânește Jiiul. Am întrat „în munte”.

De-asupra noastră e un puternic povârniș drept, pe care pădurea de fagi, plantațiile de nuci au rămas numai sus, pe alocurea, pe când jos se rostogolesc bolovani, se scurge praf de piatră negrie, galbenă, roșie ca sângele uscat, se înfățișează lespezi mari în colori întunecate sau aprinse. În față, din potrivă, stânca sură, care răsbate numai ici și colo, e înveșmântată într-o strălucită mantie de păduri și tufișuri.

Pănă la vamă, drum de trei ceasuri, e aceiași strâmtoare, cu un părete rupt de dinamită și de cazmale, spintecat în răni de rugină și de arsuri, care s-a revărsat pe marginea apei în clădării sălbatece, și cu celalt părete drept, nalt, trist, singuratec, cuprins de sus pănă jos în zalea pădurii.

Între cele două creștete înalte, e prins un petec de cer, pe care norii s-au prefăcut acum în destrămături ușoare, lânoase, care se pierd pe încetul în albastru. Soarele țâșnește de-odată rotund pe culmea din dreapta. Sunt unsprezece ceasuri, și la trei el se va coborî, tot așa de-odată, fără să lase niciun joc de lumină în urma cufundării sale liniștite.

Jiiul nu mai este aici senina panglică de argint din vale. Umbra pădurilor l-a prefăcut într-un șivoiu verde-uleios, care-și schimbă la fiecare cotitură, la fiecare pas înfățișarea, după toanele patului său pietros. Aici el înaintează iute pe un prăvăliș domol, mai departe e tăiat de dungi de spumă ca niște coame albe ce fâlfâie; îndată el se rupe turbat în șuvițe ce clocotesc nerăbdătoare, cu un fâșâit de răscoală, apoi el lunecă răpede printre marii bolovani ce-l strâng de aproape, se rotește în vâltori, aruncă nisipuri colțurate, prelinge apoi liniștit păreții unei pietre ce nu se poate mișca din loc, și, în clipa următoare, el se va întinde, aproape încremenit în luciul său verde, ca o icoană a apelor fără curs din umbroasa, recea țară a morților.

Șoseaua frumoasă e mai mult pustie, căci drumul acesta de stâncă, deși leagă două țări, cu multe greutăți și uriașe jertfe, mai ales din partea noastră, nu schimbă între ele mărfurile lor. Abia a trecut mamina greoaie, umflată, strâmbă, a diligenții, cu conductorul ei galonat, călătorii de toate treptele, bagaje în toate colțurile și un tânăr de la oraș cocoțat în coadă de-asupra sacilor cu ovăs. Rare ori mai vezi câte o căruță cu drumeți ce merg dincolo, grămădiți cu lăzi, pachete, boccele și burdufuri supt coviltirele gârbovite. Vre-un țăran călare, vre-un biet călător sărac, ce urcă pe jos. Încolo, numai lucrătorii de la șosea: Români, Italieni și Nemți, cari dreg în mai multe locuri drumul prăbușit sau mușcat de ruină, cu șinele de fier, roabele, fierăriile și întunecoasele căsuțe de adăpost ce și-au durat, tărănește, din lemne grosolane.

Odată, șoseaua trece pe malul drept al râului și se înfundă în pădurea unde vite pasc risipite supt paza unui moș zdrențos. Schitul Lainici, o clădire făcută din bani boierești amestecați în veacul al XIX-lea, supt Vodă-Carageà, se ascunde aici: și la dus și la întors am văzut în acest ungher tăinuit de lume mai multe neveste decât monahi.

De la vamă pănă la graniță, cale de vre-o jumătate de ceas, munții, Jiiul și șoseaua, de o potrivă de pustii, se prefac întru câtva. Spinările stâncoase cresc, lespezile spârcuite la deschiderea drumului sunt mai greoaie și amenințătoare; mesteacănul iea locul fagului, fiind sămănat mai rar decât acesta, și la sfârșit se adauge și bradul întunecat, care pătează însă numai une ori. Jiiul se zbuciumă acum tot mai în fund, și, strâns mai de aproape între păreții de piatră cari-l călăuzesc, el nu mai știe de odihna verzilor ochiuri de liniște. lar șoseaua, cu podurile ei de piatră bine netezită și cu cantoanele roșii ca niște castele, e o scumpă podoabă pentru o țară al cării ban s-a risipit fără cruțare.

După câteva rătăciri, ea a ajuns pe malul stâng. Un munte înalt, gol, cu fruntea ascuțită, răsare înainte. Jos, o gheretă și o pârghie tricoloră stau în fața unui stâlp de hotar văpsit în colorile Ungariei, lângă care păzește un funcționar cu chipiul înalt. De acolo înainte, prin munți și vale, neamul românesc nu mai stăpânește țara sa. 

La întors, apusul strălucitor de aur șters, de ruginiu ușor, se desfășură când ieșim din strâmtoare. Și, în același timp, în răsăritul siniliu înflorește fața galbenă a lunei. Lunca întreagă, cu umbre mari negre, pare înălțată în lumi de taină.