5. Priveliști gorjene.

Congresul Ligii, unit cu serbările lui Tudor, m’au adus din nou în Gorj. Serbări prinse de oficialitatea de partid care a anunțat cinci miniștri, doi mitropoliți și câtă altă lume pentru a-i amesteca fără niciun rost cu aducerea rămășiților Ecaterinei Teodoroiu, fiica țăranilor din Vădeni, care a arătat că și o copilă de la țară poate lupta pănă la moarte pe câmpiile de bătălie, pentru cinstea și apărarea țării.

Orașul nu s-a schimbat de loc: aceiași bună rânduială curată în hotare care nu se pierd, ca în alte alcătuiri urbane, prin lungi mahalale urîte, infecte și nesănătoase. Și astăzi negoțul e întreg în mâni românești: este și o colonie de Mărgineni, din Sălișle, care a primit frățește corul de acasă, cu fachioalele albe fluturând cochet asupra cântecelor în care se idealisează iubirea gingașă a unui popor cinstit.

Am străbătut județul în mai multe direcții. Și către Tismana, prin straja aproape neîntreruptă a înalților copaci de pădure cu cea mai ciudată arhitectură: răsfirați în lături, supțiați pănă la vârfurile rotunjite, alcătuiți din capricioase izbucniri de ramuri. Cea mai bogată înflorire de fâneață acopere poienele în acest început de Iunie, când vlaga primăverii e încă în toată puterea ei. lar, seara, la întors, scânteile licuricilor sar în iuți cercuri scurte din mărăcinișul desmierdat de lumina lunii care s-a ițiit în craiu-nou la colțul orizontului. Văd din nou mănăstirea din fundul codrului, înfiptă pe înălțimea din măruntaiele căreia apa zbucnește căzând cu zgomot pe pietrele sure. Pe cărările înguste ale pădurii se strecoară acuma, îngândurați, refugiații ruși din armata lui Vranghel, ducând cu dânșii suprema desnădejde a unei cause poate definitiv zdrobite. Din splendidele uniforme de odinioară au rămas numai zdrențe care devin ridicule; capete întunecate de o tristeță mută apar la fereștile vechilor chilii; elegantele domnișoare de odinioară mătură terasele cu crăci rupte din copacii bătrâni.

Cercetări mai nouă au arătat pănă unde se întindeau năvile laterale, „advoanele” vechii clădiri în pur stil sârbesc al secolului al XIV-lea; pridvorul actual, fără nici-un șart, ține locul vechii încăperi de-asupra căreia se ridică un al treilea turn, acuma dispărut. Supt o coșmagă de lemn, se vede piatra cu inscripții din veacul al XVIII-lea, care acoperia odată rămășițile sfântului izgonit din creațiunea sa: crucea de plumb singură, lângă câteva odăjdii, expuse în interior, îl mai amintește.

Cadrul de la 1540, cu flori, e deosebit de frumos, încunjurând ușa mai nouă, cu săpături frumoase pe care le trivialisează o zugrăveală tărcată. Pictura pronaosului, păstrată neatinsă, pe zidul care desparte de biserica principală, e de o foarte mare distincție. E cea mai frumoasă pe care o înfățișează bisericile muntene, întrecând, prin libertatea mișcărilor ca și prin fineța expresivă a figurilor, chipurile și scenele de la bolnița din Cozia și de la bisericuța Snagovului. Meșterii bisericești, dintre călugări, lucrau și la începutul secolului al XVIII-lea, la tetrapoade care sunt de toată frumuseța. Astfel printr-o însemnare în litere îngrijit săpate cunoaștem numele sculptorului de la 1740, care continua vechile tradiții alese ale săpătorului în piatră de la începutul veacului al XVI-lea.

Un simț deosebit de artă a durat în acest județ al Jiiului-de-sus pănă în zilele noastre. Porturile populare, din care colecții splendide s-au făcut cu prilejul serbătoririi comemo.. ative, au pentru Oltenia aceiași strălucire ca porturile din Argeș și Muscel pentru Muntenia; aceiași stăpânire triumfătoare a roșului în romburile care se îmbină în unghiuri, dar aurul, argintul sunt mult mai rari, numai pe margeni. Oricum, bogăția acestor cămăși cu înflorituri discrete pe umeri, pe mâneci și la sin, a acestor vâlnice vechi și a acestor catrințe mai nouă pare a fi în legătură, și aici ca și peste Olt, cu vechile reședinți ale Voevozilor, le la a căror bogăție s-au îndemnat și țăranii, despre a căror obârșie nobilă va fi vorba mai tărziu. Ar trebui să se admită deci că aici a fost Scaunul lui Litovoiu Voevod din veacul al XIII-lea.

Este totuși, — adaug o parentesă, — o întreagă regiune unde portul are cu totul alt caracter: în concurență a biruit veșmântul „unguresc”, cum i se zice. Negrul și albul, amestecat cu dungi de fir, îl deosebesc; vălul acopere capul, ca la Săliște. De altfel și numele satelor din aceste părți, sate care, ca Cernădia, se ascund într-un cazan dominat de dealurile împădurite, au un sunet deosebit. Ca în această Cernădie, ca în Ciocâdia, cu admirabila biserică de la începutul veacului al XVIII-lea, finala corespunde aceleia din numele Cisnădiei ardelene lângă Sibiiu; e de apropiat cred, cu toată deosebirea de accent, numele râului ce șerpuiește, larg și alb, printre mărăcini, Amăradia sau Hamăradia (h se adauge în această regiune nu numai odată la un a inițial).

Vechile origini boierești se vădesc și în numărul satelor de moșneni, cari țin cu îndărătnică mândrie la tradițiile lor, chiar atunci când, după vechea glumă, omul, întinzându-se pe pământ, își pune capul pe o țarină vecină și picioarele pe alta. Datinele războinice se perpetuează în vendetta care, ca în Serbia și depărtata Corsică, făcea ca familii întregi să se nimicească, răsbunându-se pănă la distrugerea Loială un omor prin alt omor. Mi se spune că pănă astăzi se urmează așa, fără ca o asemenea crimă să aducă un discredit moral. Se întâmplă și câte o căsătorie care curmă cumplita ură. Și cu prilejul noilor împroprietăriri capete au fost zdrobite cu ciomagul pentru simpla „încălcare” a unui teren ținut în arendă.

Și Vlădimirii lui Tudor e un astfel de sat moșnenesc. Numele venind de la Vlădimir, „moșul” întemeietor, fără sufixul obișnuit -ești, corespunde numelui Novacilor (de la Novac, cu același fel de derivație). Mult din sufletul lui Tudor se explică prin acești înaintași războinici. De la ei avea mândria, demnitatea, cunoștința de drept, hotărîrea iute. Crescut în acest mediu de sărăcie dârză, el nu putea îi altfel. 

În acest colț de lume, cu delulețe învălmășite, supt care lunecă izvoarele, cu bisericuța în care se înșiră sfinții într-o pictură bunicică de la începutul veacului trecut — o urîtă turlă mai recentă amenință să dărâme pridvorul pe stâlpi, cari au crăpat supt greutate —, locuințile sunt meschine. Nu se mai vede, ca în Ostrovul dintre Scoarța și Bibești, casa cu două rânduri, cel de jos cuprinzând depositele, cel de sus, la care duce o scară transversală, încunjurat pe trei părți cu un balcon sprijinit pe pârghii oable, și nici locuința bună din împrejurimile Novacilor. O singură clădire, a familiei Gârbea, cu aceleași două rânduri, are cerdacul de zid cu coIoane joase de cărămidă, legate prin bolți cu încercuirea slabă. Vechea casă a lui Tudor, mutată ceva mai sus pe aceleași ponoare acoperite cu pomi, cuprinde, supt coperișul, ca de obiceiu înalt, cu șindilă mare ca niște scândurile, două biete odăițe care nu comunică între ele, ci dau în același plan smerit la care duce scărița primitivă. În casa din față, d. Aristide Schileru, fiul lui „Nea Dincă”, și harnica lui soție au organizat o mică exposiție în care întâlnesc, cu o plăcută mirare, piese din catapiteasma Sărindarului din București și o mare icoană îmbrăcată cu argint a Sf. Ioan Botezătorul, peste care a trecut o restaurație de la 1834.

Oamenii sunt întreprinzători și mândri. La Cernădia am văzut un tânăr sătean întors din America, în pungă cu jumătate de milion de lei, pentru a se însura în satul lui și a îmbrăca vechiul său port. Satele se țin strânse în solidaritatea lor de sânge și nu primesc la horă pe cine se încurcă cu vre-un străin, vre-o limbotenie. Avântul băncilor populare, pornit de la Banca d-lui Gh. Dimitrescu, e încă o dovadă de perpetuare a vitalității gorjene.

Gustul de artă se vede și în ușile de la biserică, sculptate pe mai multe registre cu chipuri de sfinți. Una, din veacul al XIII-lea, cu chipurile sfinților Ioan și Paraschiva, e în posesiunea d-lui Schileru, alta, măruntă, cu însemnarea în slavonește, se vedea la exposiția Ligii Culturale. Pe la 1840 cutare pictor de sate imita în propriul lui desemn vechile antimise și făcea pe o bucată mare de pânză, după diferitele picturi bisericești, portretul preotului Roșoga, al preotesei și al copiilor. În acest județ singur s-a încercat încă de mult facerea odăjdiilor preoțești, nu din brocard de cumpărătură, ci din borangic cusut cu cruci și flori de lână colorată. Un gen în care poate ar fi de lucrat mai departe.

De-a lungul Jiiului șoseaua incomparabilă a îmbătrânit; pare că poartă urmele rușinii pe care au impus-o țării năvălitorii străini cari pentru întăia oară au răsbătut nepedepsiți prin aceste locuri. Ici și colo parapetul de zid încovoiat în arcuri s-a rupt, priveliștea asupra apei, care înaintează în largi unde cenușii încunjurând de spumă lespezi rotunde culcate ca niște fiare, e oprită de sălciile care au crescut pe mal, îmbulzite. Pe stânca din care se rup fărâmi de piatră galbenă, cresc alături micșunele roșii, clopote albastre pe cotorul înalt supțire; flori galbene mărunte se strâng în mănunchiu; toate felurile de mușchiu se unesc pentru a căptuși păretele aspru, în spărturile căruia își înfig rădăcinile copacii cei noi. Feregile mari și mici își răsfață frageda frunză ferestruită.

La capăt, spre vama veche, Schitul Lainici a suferit mult de pe urma cuibăririi profanatorilor teutonici. O parte din chilii e arsă, egumenul și cei câțiva călugări se oploșesc abia în cele care au rămas în picioare. Bisericuța, cu elegantul turn de piatră și cu pridvorul pe stâlpi, închis acum în urmă de o zidărie nedibace, are foarte frumoase picturi în registrele de sus, unde se văd arhanghelii încunjurând Scaunul de judecată lângă care Adam și Eva, în genunchi, își așteaptă soarta.

Inscripția dă data de 1819 și pomenește pe Vodă-Carageà, care e și zugrăvit cu barba albă în rândul ctitorilor, boieri olteni, mari și mici: Bengești, Brăiloi, și călugări, călugărițe; se pare însă că a fost adausă mai tărziu în locul alteia mai vechi. În altar rămân scrijelate numele soldaților germani cari și-au așezat caii în cuprinsul clădirii sfinte; ele trebuie păstrate: și în inima noastră sunt scrijelate insultele anilor grozavi.