4. Între Târgul Jiiului și Severin: două drumuri.

Târgul-Jiiului e legat printr-o șosea cu capitala județului vecin, cu Severinul. Urmăm această șosea într-o zi de o tristeță blândă, cu puțină lumină rece strecurată prin pânza, așternută de la un capăt pănă la altul, a depărtaților nori albi.

După podul peste Jiiu, la capătul zăvoiului, care e grădina orașului, șoseaua înaintează fără șerpuituri, supt dealuri împădurite, dincolo de care se văd munții înegurați; de ceialaltă parte, alte șiruri de înălțimi se înșiră învălurate.

Bălți de ploaie, heleșteie în care femei își curăță pânzeturile, un petec de pădure rărită. Încolo, drum aproape pustiu, îndată ce te-ai depărtat de oraș, porumbiști ce se culeg, arături proaspete înseilate ici și colo.

Satele nu sunt rare. Pe coastele înălțimilor se ivesc adesea mari biserici nouă, frumos înălbite, biserici de zid cu câte două turnuri. Dar casele de bârne sunt foarte proaste și stau mai prejos decât cele mai rele din Vâlcea. La multe lipsește și varul și lutul; fereștile sunt abia căscate și le acopere câte o fărâmă de geam cețos. Rare ori vre-o poartă săpată; niciodată o podoabă, o floare. Unele sunt adevărate poieți goale, și pe d’inuntru și pe din afară.

Dar casa e mai săracă, mai nenorocită și tristă decât locuitorul ei. Pătulele sunt mari, foarte bine împletite, nutrețul de iarnă al vitelor, coceni și fân, stă înfipt în prăjini. Copiii zdrențuiți merg „la boi”, și cirezile, turmele de oi și de capre pasc în jurul caselor. Dintr-o bojdeucă neagră, răsare o femeie bine îmbrăcată, care desfășură spre vederea unei vecine o frumoasă zavelcă nouă. Portul e bun, și numai copiii sunt lăsați în cămeșuici negre sau zac în casă ca Țiganii. Aici trebuie, nu pământ, cât învățătură, lumină, simț de ce este viața și cum trebuie trăită. Pănă și hanurile, ținute pe aici de țărani, și nu de Evrei ca în Moldova sau de Greci ca în multe părți muntene, samănă cu niște spelunce nelocuite. Țuicarii își beau prea mult țuica, și d. Geană, care ne conduce, e de părere că așa fac și învățătorii, cari ar trebui să stârpească deprinderile rele.

Un deal de lut acoperit cu pădure desparte Gorjul de Mehedinți, și de pe vârful lui se desfășură tot tinutul de coaste și văi, cu poteci de verdeață, cu cărări și case ce se ivesc departe. Despărțirea aceasta a județelor prin spinări de dealuri arată caracterul lor neatârnat din vremuri, fiecare având judele său, abia supus Voevodului. Astfel aici se hotăra pământul lui Litovoiu de pe Jiiuri de stăpânirea Mehedinților, a oamenilor cetății Mehadia (h e ca în Hamaradia un adaus oltean). De cealaltă parte, e Roșiuța, numită așa după coloarea cărămizie a lutului pe care e întemeiată. Satul e mai bun decât Vârtopul, cel din urmă sat al Gorjului. Se văd și case cu două rânduri, păreți mai mari cu obIoane, boltiri de zid în cerdace: câteva sunt zidite din cărămidă. Întâlnești fețe frumoase, rotunde, cu ochii mari. Dar lungul șir de case pe costișa dealului lasă o întipărire neprietenoasă și tristă, prin murdăria copiilor cu obrajii galbeni, prin puțina îngrijire a hainelor și a caselor, prin mirosul greoiu de băligar ce se ridică din curțile mocirloase. Așteptăm să se dea hrană cailor, înaintea unui han cu geamuri sparte, clădit țărănește, și supt un coperiș înalt, unde duhlește de o parte grajdul, iar de alta uriașe căzi în care fierbe țuica. O nevastă cinchită pe un scăunel toacă varză cu toporul în piuitul puilor de găină și grohăitul purceilor, pe când în crâșmă rătăcește ‘n papuci hangița, care se chiamă Alexandrina și are fața slabă, palidă a unei mari boieroaice între movilele de băligar. Un nebun ni tot înșiră de la capăt câți copii are și cu cine este în legătură. „Moș Udrea a murit”, încheie el; „dac’aș muri și eu după dânsul!” lar câți vin la han, chemați de o femeie grasă cu picioarele goale, au țuică în cap, zbiară, cântă și chiuie.

Motrul curge liniștit în vale printre sălcii, lat ca lalomița lângă Târgoviște. Îl trecem într-o împroșcătură de stropi, și apucăm la stânga printr-un ținut verde, cu porumburi și case albe presărate de-a lungul drumului.

Apoi începe un șir de suișuri și coborîșuri prin păduri și văi, tăind de-a curmezișul înălțimile ce lot răsar în zare, albastre. Pănă într-un tărziu nu se mai văd sate. Dar șoseaua e foarte mult străbătută; ea nu ni aduce numai cârduri de vite albe, pâlcuri de oi blajine ce 1ug speriate drept înainte, păstori și păstorițe, unii numai în cămașă, alții cu sumane, cojocèle, șaluri, ba chiar cu umbrelă. El mână înaintea noastră cară, căruțe, trăsuri, ce aduc supt coșuri, covergi și peteci de abà murdară o lume amestecată, în care cei mai mulți la număr sunt săteni. Portul lor se deosebește întru câtva de al Gorjenilor: nădragii de abà sunt cusuți în față cu flori și găitane negre; căciulile albe, negre, sunt mântuite sus cu un triunghiu sau se apleacă la o parte în moțuri, ca vechile căciuli războinice din vre mea lui Mihai Viteazul. Pe lângă zăvelcile din județul vecin, mai scurle în față, se văd fote ce încunjură lot trupul ca acelea din Muscel, dar se desfășură înfoiate și scurte, ca rochiile țărancelor ungurești; une ori, un șorț cu aceleași dungi pe cer roșu ca și fota împodobește și îmbogățește îmbrăcămintea. Fruntea e la multe încinsă cu câte o basma cu flori, de-asupra căreia, fără s-o acopere, e aruncat largul văl alb. Dar toate acestea se văd în cernutul neobosit al ploii mărunte ce urmărește. Oamenii zac în carăle ude, grămădiți în mormane greoaie, triste, supt cergi, sumane și cojoace cu căptușala mițoasă întoarsă în afară.

De la o vreme, se văd iarăși sate, în șiruri și pâlcuri de case curate și bine îngrijite. Locuința mehedințeană stăpânește de acum înainte: casa albă cu o fereastră în față și alta pe lăture; pe înaltul, foarte înaltul coperemânt de șindilă neagră se ridică un mare țuguiu de ogeag, acoperit cu aceiași șindilă veche, ca surguciul puternic al unei căciuli grele. Multe locuinți au șoproane în față, pentru adăpost și găzduire, ca la hanuri, care se deosebesc numai printr-o a doua fereastă din față, mai bine deschisă și înzestrată cu obloane. Mulțime de cară desjugate așteaptă supt aceste uriașe umbrele de lemn.

Un ultim deal se ridică în față, înfășurat în groase neguri lăptoase. Ele se desfac din larga Dunăre, și orașul, în stradele pline de lapoviță ale căruia întri îndată, e Turnul-Severin, care-și aprinde luminile în seara posomorîtă, mucedă.

Din altă parte, Gorjul, sărac, se anunță printr-un nume care trezește amintiri istorice. La Țințăreni, venind din sus, Tudor și-a așezat una din taberele în care a stat mai multă vreme. Interesant moment din viața noastră națională și interesant nume de sat, care trimete la un sat de obârșie, prin cine știe ce părți de baltă. Țințarii. Broștenii șânt și ei veniți din jos, aici ca și în Moldova numele acesta înfățișând: locuitori de părți mlăștinoase; Băltenii, ba chiar și Rovinarii, de la „rovine” băltoase, mai departe, au aceiași origine. Conlra părerii obișnuite, au fost deci și colonisări de jos în sus. Peșteana corespunde unui sat ardelenesc, iar la laș, ca și la alt laș din Argeș, se vede că originea vechii capitale moldovenești n-are nimic a face cu lazigii, cărora, de fapt, la Unguri (v. Iász-berény, centrul lor), ca și la Slavi, li se zice: lași. E numele întemeietorului, vechiu nume ca și al acelor „moși” cari au dat numele lor la Vlăduleni și Drăgotești, la Romanești, din marginea „Târgului” de pe Jiiu: Vlădulea, Dragotă, Roman. La Olari, e încă unul din satele, ca Fundenii Prahovei, Potigraful Ilfovului, care dădeau și dau pănă astăzi ceramica în care se întrupează, prin forme și colori, simțul de frumuseță al poporului nostru.

Acest simț se arată în asemenea locuri cu casele mai mult umile, nu în improvisațiile hidoase ale bogătașilor, darnici în colori și în stucaturi, ci în admirabilul port al sătenilor, al femeilor mai ales, care începe odată cu muncelele de supt Carpați. Trupul pare dat însuși, în mlădierea lui gingașă, după aceste cămăși învoalte, după aceste oprege care strâng, după supțirea maramă, albă ori galbenă, care flutură. Femeile așezate pe marginea ceardacului cu furca în mână sunt icoane de grație patriarhală.

Trecând prin regiunile de supt munte, a căror tragedie în războiu mi-o descrie emoționat un ofițer al marilor lupte, scriitorul Pamfil Șeicaru, revăd Tismana, care-mi reservă descoperiri: candelele de argint date în amintirea boierului Vlăduț de la sfârșitul veacului al XVII-lea și, mai ales, în ușa paraclisului, prefăcut din grajd de vite în capelă absolut nouă, având duioasa notă a vitraliilor dăruite în amintirea fiului, mort de accident, al lui Coșbuc, vechiul privaz de piatră al lui Nicodim ctitorul. Sunt ușoare desemnuri înflorite, de o linie dură, fără nimic din pompa celuilalt cadru de piatră, din secolul al XVI-lea, care duce la biserica cea mare.

De aici, de supt stânca amenințătoare asupra vechii ctitorii, din adâncul pădurii de stejari și castani în care vâjâie izvorul și cascada și aruncă necurmatul zbucium, drumul merge spre Apus printr-un ținut bogat împădurit, cu înălțimile stropite de pete și străbătute de vine colorate. În fund, amfiteatrul munților se vădește în cele mai delicate colori, o brumă ușoară părând că acopere suprafețele sure. Puține și rare așezări omenești, dar cât sunt de vechi o arată numele celei dintâi pe care o întâlnim: Celeiu, corespunzând în sunetu-i dacic Celeiului de pe malul Dunării