1. Din josul Dunării spre Severin.

Vidinul corespunde Silistrei, la celalt capăt al Dunării bulgărești, ca bulevard de supraveghere și apărare al râului. Silistra și Vidinul am căutat să le luăm noi, în marea împărțire de pământuri turcești la 1878. Dar n-am putut căpăta nici una, nici altul de la dărnicia aliaților ruși, cu toate că Europa ni-ar fi lăsat măcar pe cea dintăi. Cu ce ochi am fost priviți dincolo, când am fi smuls și oprit aceste Gibraltaruri dunărene, se poate înțelege, dar vedem iarăși prea bine cu ce ochi suntem priviți astăzi, fără să le fi luat.

În dimineața zilei de toamnă cu cerul jos, plumburiu, Vidinul întinde îndoitul său cheiu alb, dincolo de care Bulgarii au clădit sau reparat câteva oficii greoaie, văpsite în colori triste. Pe lângă dânsele se desfac strade, printre case mici. Ceva mai departe, în sus, o ciudată biserică, galbenă și roșie, înfățișează, izolată, turnuri multe și mici pe un părete înalt. lar, în alt masiv, cel din urmă, stă, ca un leu adormit, marea cetate a Vidinului, unde au domnit Țari separatiști ai vechii Bulgarii, pe unde au trecut Francezi, Germani veniți în numele Crucii ca să scape Răsăritul de năvălirea, pe atunci nouă, a Turcirilor și pe care au fost înfipte pe rând, de la 1365 la 1369, steagurile cu flori de crin ale regelui Ludovic Ungurul și bandierele lui Vladislav-Vodă Munteanul. Ce frământări de pofte cuceritoare au strâns cu patimă aceste ziduri, înaintea cărora s-a hotărît de atâtea ori soarta întregii acestei părți din malul drept! La 1877, aproape patru sute de ani în capăt de la cucerirea îndrăznețului Voevod din veacul al XIV-lea, tunuri românești au fulgerat de pe țărmul stâng spre Vidinul atâta vreme stăpânilor, spre cuibul de unde purceseră, cu mai puțin de un secol în urmă, jafurile fără număr ale răsculaților turci călăuziți de Pasvantoglu, stăpânul, împotriva voinții împărătești, al Vidinului! O oaste românească s-a apropiat peste câteva luni de cetatea răufăcătoare, dar n-a putut să ducă a doua oară steagul nostru pănă sus pe ziduri. După război, Vidinul, râvnit și mai mult de Sârbi, a rămas al Bulgarilor, cari, în loc să dărâme vechea primejdie a Dunării, cum îi lega tratatul ce i-a înființat din nou ca Stat, au reparat zidurile, au acoperit cele trei turnuri și au clădit alături căsărmile de la care se văd coperemintele roșii de tablă.

Ca un semn al celor din urmă lupte ale noastre aici, malul românesc înalță ceva mai în susul apei un monument. El domină, căci aici malul ne ajută pe noi: pentru întăia oară în acest unghiu oltean al Dunării noi avem înălțimile.

Dar și aici rămânem cu livezile noastre, ai căror arbori, frumoși încă, împodobesc dealul scorburos și tăiat de dungi. De la aceste două daruri ale naturii, Calafatul, care e vechiu numai ca șchele și nu ca oraș, își capătă o parte din frumuseța prietenoasă. lar altă parte i-a dat-o gustul nostru pentru ceia ce e elegant, drăguț. Cele două biserici sunt frumoase, și pe malul apărat de cheiuri de piatră se văd case plăcute, vesele, primitoare. Printr-o tăietură adâneă a dealului, înaintează o frumoasă stradă plantată cu arbori. Și din mijlocul unei dumbrăvi privește o căsuță țărănească încăpătoare și curată, ca o afirmare a vieții de sate, stăpână, de unde pornesc Oltenii zdraveni, cu figura nobilă, cari așteaptă la ponton sau păzesc mândri pe mal, în uniforma oștirii noastre.

Mai încolo numai îmbrăcămintea verde a copacilor face o deosebire între cele două maluri joase, prin care peste puțin râul sosește, în linie aproape dreaptă, de la Severin.

Cetate. „Cetatea” va fi fost altă dată. Acum e numai un sat, destul de departe de țărm, un mare sat cu o mare biserică. Dar vaporul austriac se oprește aici și. lângă pontonul lui, înaintează pontonul rival al Rușilor, cari fac pe Dunăre negoțul ce nu se vede, ci se simte. Pe mal e o învălmășeală de cară, a căror încărcătură de saci cu grâu o strămută țăranii noștri pe șlepurile grecești, italiene, ungurești, ce se țin încă lanț de-a lungul malului jos. În toiul transporturilor, moșiile vecine ale Doljului, Gorjului și Mehedinților ar trimete la această mare șchele de grâne, cea mai mare, mi se spune, pe toată Dunărea, cât să încarce pănă la o mie de șlepuri ale tuturor neamurilor.

De la Cetate încolo, — pe malul drept se văd bărci și o casă cu mai multe rânduri, — țărmul bulgăresc se suie în dealuri de lut goale, care privesc linia șeasă a României, mărginită de păduri sau de grupuri răzlețe de arbori.

Acest țărm drept, pe lângă care trece vaporul, e de o mare frumuseță. Din dealuri țișnesc pe alocurea stânci goale asupra apei. Lanuri vinete, fânețe verzi, șiruri măiestrite de copaci se tot schimbă. În mijlocul arborilor plini încă de toată frunza lor, gospodăriile îngrămădite, casele de zid cu copereminte de țigle fac pe călător să se gândească la Apusul liber de tiranii rurale. Căci aici exploatatorul, ciocoiul, a fost străinul, Turcul, begul, și prin învierea națională, care a fost și o revoluție socială, a fost adesea dat peste graniță. Aceasta s-a întâmplat mai mult, și de mai multă vreme, în Serbia vecină. Păcat numai că aici acești harnici gospodari de țară n-au putut da în o sută de ani altă clasă conducătoare decât niște incapabili fără inteligență și cinste, fără idei conducătoare și fără niciun simț de răspundere ⁶ .

Pe malul nostru, largi întinderi se desfășoară libere, cu lanuri nemărginite și parageni, ceia ce arată marea proprietate, care a dat și satele mai rare și mai puțin frumoase ale șerbilor de odinioară.

De o parte și de alta, plutesc mori de lemn pe vase.

După un lung șir de frumoase păduri, pe un mal ridicat, stația vamală Gruia, lângă un sat mărunțel, presintă într-un singur front magaziile ei și vama. Între șlepuri văd unul rusesc, cu numele Chiliei pe dânsul, și, pe bord, un Calmuc urît, cu degetul în nasul său borchinos.

În față, câteva case de piatră înseamnă pe mal Raduievațul sârbesc. Doi soldați, unul în uniformă de infanterist german, cel alt în costumul obișnuit, albastru, cu bonetă cilindrică de aceiași coloare, păzesc la ponton. După ce ai văzut pe învingătorii lor, Bulgarii, acești soldați par frumoși și bine îmbrăcați. Mai în sus se văd însă alte tipuri, care pot da o părere mult mai joasă’.

Printre păduri, mai dese pe malul nostru, păduri de toamnă cu verdele stropit de aur și sânge, printre coaste de arătură proaspătă și de imașuri veștede, pe lângă ostroave părăsite, — spre Severin. Casele sunt rare: dincolo albe supt coperișul roșu, dincoace ascunse supt căciulile de stuh ale sărăciei. Drumuri se înfundă înlăuntrul țării, spre culmile ce se văd în fund, ca un zid cu vârful mușcat, de un albastru bătut de brumă. Apa se face de-odată îngustă, și nisipul ce-i zăcuse în fund, prelungește acuma țărmul. Carpații se apropie de Dunăre, s-o stângă, și valurile-i strâmtorate se vor lovi dincolo, îndată, în straja Balcanilor. Mântuirea e numai în săparea adâncului, unde, și acolo, se împotrivesc stânci ascuțite.

Mai nerăbdători sunt deocamdată Carpații. Ei scot mai înainte stâncile lor, învelite cu iarbă uscată, cu arburi și tufișuri, verzi, roșcate. Ele se dau însă în lături, și un cerc se deschide într-un mal mai jos. Pe acesta e prins Severinul, cu nenumăratele-i case în colori vesele, cu grădina-i străbătută de „turnul” vechiu, — cel mai frumos din orașele acestei regiuni a Dunării.