2 De la Severin spre hotarul vechi.

Ceva mai departe, dincolo de Cladova sârbească, cu case albe risipite, pe când malul românesc, mărginit de linia trenului, stă în față înalt, gol, sunt Porțile de Fier. Totuși malurile nu se strâng aici pentru o încleștare, nu aruncă râul înfuriat în adâncimi care trebuie să-i încapă restriștea, ci, de o parte și de alta, ele au înfățișarea lor de mai înainte. 

Numai cât apa nu mai are același curs pașnic de puternic drumeț fără pripă, ci ea se mânie pe alocurea, se rupe în fășii spumegate, se învârte în rotocoale. Căci stânca din fund înalță colțuri ascuțite care chiamă apa la luptă, iar corăbiile la peire. Și, pe când micile luntri ale oamenilor dibaci cari locuiesc malurile, bine cunoscute, ale Dunării își găsesc drumul printre degetele de piatră ale mânii răparețe, civilizația, reprezintată prin Austro-Ungaria, a deschis un larg canal singur, cu adâncul supus, pentru marile corăbii care duc bogățiile.

Când părăsești apa disciplinată a canalului, între malul sârbesc și cel românesc, liber întăiu, apoi cel românesc de supt Unguri, un ostrov își înalță din valuri spinarea mâloasă. Ostroave mai sunt pe Dunăre, dar ca acesta niciunul. În celelalte sunt oameni, pe acesta rătăcesc stafiile unui trecut îngropat pentru totdeauna. În Ada-Cale păzesc catanele Împăratului din Viena, Crâi în Buda, dar peste căsuțele vechi, peste grădini și strădițe înguste, stăpânește vârful minaretului. La marile împărțiri de pământuri, mai dăunăzi, acest colț de mal dunărean a fost uitat în mânile Sultanului îndepărtat, care nu poate face alta decât să-și trimeată în fiecare an pomana pentru tovarășii săi de lege rămași între străini. Cealaltă hrană o dă contrabanda.

Vârciorova a rămas în urmă, pe malul nostru, și acum Orșova Ungurilor își oglindește casele albe în apele râului. Pe stânca din dosul ei, ca o ultimă salutare sau ca un cuvânt de bună venire, o mână pioasă a scris cuvântul de legătură: „România”.