7. Pe Dunăre spre granița sârbească.

Dincolo de Porțile-de-Fier, Dunărea curge între munții închiși ai Serbiei și între înaltul mal bănățean, pe care liliecii din dumbravă, persicii și caișii din grădini desfășură ninsoarea lor albă, rosă. Valuri de miresme plutesc o clipă de-asupra apelor line și se împrăștie iute, ca o ilusie.

În stânga, după ce s-a închis păretele de stâncă îmbrăcat cu arbori rari, nicio țipenie de om nu se zărește; doar câteva capre se cațără, lunecă, se prind din nou; conducătorul lor rămâne nevăzut. Înlăuntru, e mișcare și viață brută, în minele de aramă de la Maidanpec; aici, spre apele ce-și însoțesc alergarea spre strâmtori nimic decât calmul maiestos și trist al coastelor sure, scrijelate, goale. În dreapla pănă sus pe deal se dischide ogorul, în mersul lin al boulenilor suri. Dar și în această parte, ca o amintire dăinuitoare a vechilor vremi cumplite, când sânge vrâstà apele cu luciu de oțel, casa se ferește a ieși la iveală, parcă ar sta să răsară de dincolo, din ascunzători tâlharul, piratul de Dunăre. O străveche stare de veșnic războiu pare să apese încă, după atâtea schimbări și prefaceri, aceste ape despărțitoare de țări și neamuri.

Doar dacă Roma și aici a făcut, pe vremile ei, pace, buna pace de muncă roditoare. Tablele cu inscripțiile Împăraților în clare și supțiri caractere latine sunt încă legate de scheletul stâncilor. Șoselele de azi, de-o parte și de alta, sunt în legătură cu drumurile pe care casmaua romană în mâni voinice de soldați le-a deschis întăia oară. Se văd încă găurile săpate în piatră de uneltele lor. Amintiri care au chemat și chiamă la refacerea creațiunilor dispărute.

Într-un tărziu, la locul unde râul se despică pentru a încunjura un ostrov în care se deșteaptă verdeața sălciilor cu crăcile moi, ziduri se înfruntă de-o parte și de alta. Marea operă a Romei a fost ruptă, — pentru totdeauna ruptă, — și în locul Imperiului singur sunt acum, în evul mediu, regate care se pândesc și se înfruntă, lăsând, în rivalitatea lor lacomă, fără stăpân și fără folos, imensul, mărețul drum de apă.

De-o parte, suit cu zidurile-i tari pe trepte coroiate de stânca tare, Golubațul, „cetatea porumbeilor”, Columbaciul își ridică turnurile acum deșerte între pietrele cărora păsări de altă speță decât blândul „hulub” își strecoară trupul către nevăzute cuiburi. Zidirea se ține încă solid pe malul îngust de-asupra căruia poteci încalecă mușuroiul pietros. Aici odată, acum cinci sute de ani în capăt, Unguri, dar și Polonii lui Zawissa cel Negru, ostași ai lui Vodă-Dan Munteanul au încercat în zădar să oprească mersul înainte al trupelor otomane zburând din găoacea de piatră pentru mai marea glorie a lui Dumnezeu proslăvit simplu în religia Islamului.

În față, din cetatea lui „Laioș-Craiu” a rămas un dinte știrb de granit, și din ape se ridică altul, ca și cum l-ar fi pierdut în cale un uriaș clăditor de palate.

Mergând către acest loc al încleștării oștilor, Dunărea freamătă. Un vânt iute o biciuiește în lung, și valurile se întrec, se ciocnesc, se amestecă, se înghit, zvârlind spume, ca în Mare. E o subită mânie care învălmășește totul, deși din cerul primăvăratec se coboară raze de lumină proaspătă.

Puțin mai departe, malul nostru se umple de clădiri și lume se vede îngrămădită la ponton.

Suntem la Moldova Veche.