6. Mănăstirea Strehaia.

Calea ferată spre Strehaia merge întâi pe priporul Dunării, într-un vălmășag de dealuri. Ea se înfundă apoi într-o vale, mărginită de înălțimi care peste puțin se îmbracă într-un veșmânt de pădure țesută des. Strehaia se află aproape de locul unde această vale întâlnește cursul, crescut acum, al Motrului, pe care l-am lăsat la coborîrea de pe culmile gorjene.

Marele sat e la vre-un șfert de ceas de la gară. Îl alcătuiește un șirag de case, dintre care unele au tipul gorjean; se văd și de acelea al căror părete din față înaintează pe o lăture, mântuindu-se cu o fereastă.

Mănăstirea de odinioară e acum biserica din mijlocul Strehaii, biserică foarte bine păstrată și îngrijită. Pe acest loc, supt dealuri, în mijlocul unor păduri din care au rămas numai pâlcuri, un întâi lăcaș de rugăciune fu întemeiat de aceiași boieri cari sunt ctitorii Bistriții: Craioveștii de pe la 1500. Chipurile lor se văd pe păreții bisericii celei nouă: întăiu, Banul Barbu, de la care se și chiamă Livada Banului unul din pământurile încunjurătoare, care a fost în zestrea veche a mănăstirii, apoi frații lui, Vornicii-Mari Pârvu și Danciu. Dar, peste vre-o sută cincizeci de ani, la 1645, Matei Basarab a făcut o nouă zidire, înlăturând și temeliile celeilalte, care va fi fost cu totul dărâmată.

El a pus să se înalțe turnuri ca acela, străvechiu și neobișnuit de mare și puternic, pe care-l dresese la intrarea mănăstirii din Câmpulung. Unul din ele stă și aici de-asupra întrării, celalt e turnul bisericii, așezat de-asupra pronaosului și făcând astfel parte din fațadă. Această fațadă a fost apoi tencuită și netezită, puindu-i-se înainte, la 1826 poate, când cu noua zugrăveală, un pridvor deschis, cu arcadele răzimate pe zece stâlpi în cinci colțuri. Dar pe laturi se recunosc încă aceleași podoabe de zimți, de ciubuce simple, de ocnițe în două caturi, — cele de sus rotunde, celelalte, pătrate — care se desfac și pe turnuri.

În naos se vede, ca la singura Biserică Domnească din Târgoviște, un cafas pentru Doamnă, care asculta de la această înălțime slujba. Casele lui Matei erau lipite pe lăture cu biserica: cum vor fi fost însă, nu se mai poale ști, căci dăunăzi s-au ras și cele din urmă frânturi de zid, rămâind numai beciul și o fântână stricată, unde fusese mai înainte un foișor. Dar puternicul zid împrejmuitor cu multe ferești de strajă stă încă și astăzi în ființă, neclintit. Jos o apușoară, Strehăița, se scurge în râușorul înalt și înverzit de mucegâi care se chiamă Uznița sau Puturoasa.

Azi, e Ziua Crucii, și, când treci de ușa frumos săpată în lemn de un „Ghiura Meșterul”, care și-a însemnat numele pe dânsa, te găsești ca într-o zgomotoasă piață de târg. Femei în cele mai scumpe cămăși și opreguri și zăvelce ale lor stau lângă grămăgioara de struguri, mere, pere, nuci, pânișoare în chip de cruce, lângă sticluțele de vin, între care stă înfiptă o lumânărică de ceară. Preotul binecuvintează grăbit aceste daruri ale toamnei și-și iea partea, iar biserica întreagă răsună de desbaterile nevestelor ce-și împart acum prinosul blagoslovit.

În sus, drumul duce spre Baia-de-Aramă (căreia i se zice aici numai Baia), spre Târgul-Jiiului și Severin. Dealurile printre care trece sunt acoperite cu păduri mușcate, zdrentuite, foarte îngustate, sau se înalță despoiate. În șesul larg se întind lanuri lungi de porumb, care arată că aici stăpânește proprietarul mare. În dreapta și în stânga, nu în gropi sau în ascunzători, ci pe muchi de dealuri, în vileag, se desfășură sate, care n-au nimic deosebit decât coperișurile de stuh ale unor case. Biserica din Jirov, de la 1833-5, pomenește pe „Împăratul Nicolae Pavlovici”, cea din Covrigi are un pridvor cu stâlpi frumoși, cea din Corcova, zidită în veacul al XVIII-lea de Constantin Strâmbeanu, imitează ciubucele rupte de la Stelea din Târgoviște, are ocnițe asemenea întru câtva cu ale Strehaii, zimți și cadre de piatră sculptată la ferești.

La Tarnița, unde ne așteaptă prietenește familiile Hârgotă și Popescu, suntem, ni se spune, în locul celor mai vechi exploatări de aramă: s-ar cunoaște săpăturile de atunci, și, de-o parte și de alta a șoselei, se răsfiră praful pietrei cotlite.

Ar fi fost cândva aici o mai însemnată așezare. Ziduri de biserică ni se arată în curtea unui sătean, și casmaua lui răscolește scăfârlii galbene, rotunde. Azi însă casele sunt puține, destul de gospodărești însă, dar sărace, cu vetre primitive de lut în odăile fără găteală; ceia ce interesează mai mult în acest tip de clădiri din lemn întrețesute și muruite cu lut, cu acoperișul triunghiular ca o glugă, de șindilă sau de lați, e scara piezișă, care străbate interiorul, ducând la rândul de sus, scara visibilă din afară, cu marginea ei împodobită. Bisericuța de pe muncel e tot ce poate fi mai smerit, cu înjghebarea-i de lemn abia uns, cu „tâmpa” ei de lemn și rândul de icoane al meșterului rural de la 1799.

Aici e satul românesc. La Baia-de-Aramă, alături, vezi altceva. Lângă aceiași iute, veselă, limpede apă a Bulbei, care o năpustește adesea de la un capăt la altul, căsuțele stau îngrămădite între înălțimile pe care le domină, departe, piscurile mari ale Carpaților, cu „piatra” Cloșanilor și Oslea de Mehedinți, care nu întâmplător samănă la nume cu Ossa antichității traco-elenice. Și aici cele două rânduri, cel de jos mai solid, din piatră, celălalt înseilat din lemn, și aici lipsa cerdacului, și aici gluga coperișului. Dar prăvălia sămănată printre case are adesea ceva provisoriu, în neisprăvirea și neîngrijirea ei. Se vede omul venit de aiurea, după câștig, locuitorul neînrădăcinat.

Și, în adevăr, chiar dacă această Baie, pe lângă a Moldovei, a Maramurășului (Baia-Mare), a Crișului, este foarte veche, deși la început se va fi lucrat și mai încolo, către Tarnița, chiar dacă de aici se va fi scos arama pentru grosolanii bani dacici, imitând pe ai regilor macedoneni și dacă Romanii au lucrat aici pentru armele lor de bronz, dacă Mircea I-iu se înțelegea cu un Sas pentru exploatarea gropilor, dacă, în sfârșit, într-o vreme mai nouă, supt Matei Basarab, se scotea de aici minereul pentru a-l arde, cum spune călătorul sirian Pavel de Alep, cârciumarii, negustorii, meșterii par a fi venit de peste Dunăre, din Sârbime, încetățenindu-se apoi în acest colț muntean de Oltenie. De aici aspectul târgului balcanic, care se menține.

Supt Brâncoveanu, un „Băiaș” de aici, Milco, ajutat și de Banul Cornea Brăiloiu, care a făcut danii și la Tismana, a ridicat, în mulți ani, cu trudă, de la 1699 la 1703, biserica, a cării aleasă zugrăveală, în care se deosebește mai ales Cina cea de Taină, se datorește unui călugăr de la Tismana, Partenie. Icoanele de pe catapiteasmă sunt strălucite, vrednice de a fi puse alături cu acelea din vestita mănăstire vecină; ușița din mijloc, dusă de d. profesor Bărcăcilă la Museul din Severin, trebuie neapărat restituită și pusă la locul ei.

Ce e mai frumos însă decât tot ce a putut da vechea artă, decât chiar cadrul de natură, așa de impunător totuși, e portul sătenilor muntelui. Văzut în oraș chiar sau în alaiul coborît de către Tismana ori lângă izvoarele ce se joacă pe pietre în Valea Găinii, el dă, în neasămănata varietate a florilor și liniilor de pe oprige, în nesfârșitele variante ale râurilor de la gât, de pe mâneci, de pe piept, o priveliște neuitată.

Regalele cusături se leagănă ritmic, maramele ca spuma joacă în vânt, fluturi și salbe își schimbă jocurile, și de-asupra mulțimii ciobanul cu căciula înaltă ori cu pălăriuța rotundă ardelenească, bătrânul preot de sat cu barba încâlcită, călări, domină vuietul, strălucirile și scânteierile.

Acești oameni, frământați cu Mocani de dincolo,— dintre cari sunt ctitorii de la Tarnița, — au în ei posibilități nesfârșite de mai înaltă civilizație. În marginea târgului, fără învățător și sfătuitor, fără îndemn și fără carte, meșterul Ioan Tortoreanu și-a așezat atelierul, cu imensa roată, lucrată de el, care-l pune în mișcare. E carătaș, cu tot ce se cere de la breasla lui, e morar, e tot ce vreți și mai ales tot ce vrea el. Spune cu mândrie că are douăsprezece meserii. Și bunul Stat român îl încurajează punându-l la bir pentru fiecare din ele….

Spre Severin, lângă apa neastâmpărată, curgând spre Motru, între sate mai bine înjghebate, dar în care iarăși arta nu e în locuință, ci în veșmânt, Nedanova are un sunet slavon arhaic, care miră, alături de Gheorghieni, de Balotești și Călinești, de poeticul „izvor al Berzei”.

De-odată în stânga, supt înălțimi se ridică ziduri înalte, ca de cetate spartă și lângă ele, de-asupra căsuțelor satului, un lăcaș bisericesc care te chiamă din drum prin simplicitatea liniilor sale așa de bine chibzuite, ca și prin covorul viu al zugrăvelilor. E bisericuța cu hramul Vovideniei, al „Ovideniei”, pe care a ridicat-o la 1818, a împodobit-o prin talentul lui Matei, lui Fotache și lui Constantin zugravii, în 1837, Ion și fiul său Costache, — pe oltenește: Costaiche—, Burnaz. Acești Sârbi de neam intraseră cu totul în viața țării: îmbrăcați în haine de tăietură veche, Ion și Ana, Costache și Ruxandra au lângă ei copii cari poartă cu mândrie uniformele celei dintâi școli militare în principatul muntean. Unul dintre meșteri a înfățișat „lenea femeilor” în față cu chipul cumplit al Samodivei legendare.

Din Severin apucăm către satul din care d. Gomoiu vrea să facă pentru ai săi ceia ce-i dorește inima. Drumul aleargă pe culme de-asupra Dunării, care se încolăcește la vale, strălucitor de albă în răsfrângerile luminii tari. Ținut de hrană cu așezări trainice. Numele arată vechimea, nume din familia celor terminate în -ova, care merg de la Orșova pănă la aceste Hinova, Rogova și se întind într-o mare parte a Serbiei de Nord; gândindu-te la Berzava dacică, e o întrebare dacă sufixul slav nu s-a așternut asupra unuia dacic, mai vechiu.

Vânjul-Mare, unde suntem așteptați, Vânjulețul sunt dincolo de hotarul mândrelor oprege și al cămășilor înflorite. Aici, casa a biruit. Și tot ea domină aspectul satelor, cu stâlpii de zid solizi, la Viașu, la Pătulele, unde sufletele bune n-au știut ce să mai facă pentru a ne întâmpina. Sufletele bune și viteze, în osebirile politice de azi ca și în luptele eroice din alte timpuri, — căci vecinele sate Roșiori și Vânători par a fi vechi ⁹ . 

La Viașu sau Mărdășteț, Fratoștițenii au făcut biserica, de cel mai frumos tip, și zugravul Petru din Craiova, cu „calfa” sa, Ilie, ni-a păstrat, cu fața și haina lor, tot neamul, îmbielșugat, al polcovnicului Răduțu, plus un logofăt, un abagiu, un boiangiu, câte un preot cu o preoteasă lângă dânsul. Duioasă întovărășire a unui sat întreg, cu boierinașul în frunte!

Tot drumul pănă la Oltenița e pe lângă case de proprietari expropriați, unele pe calea ruinei, îndată după plecarea stăpânului, pe lângă bogate ogoare de grâu și porumb. Bogăția aceasta o căra la Dunăre o linie îngustă făcută de Nemți: acuma, — rușine și scandal!, — cine vrea își iea vergi de fier din șine și micuțele vagoane ruginesc. Ai impresia că treci printr-o țară total neadministrată. La Plenița, foarte mare sat, s-a dat de curând dreptul de comună urbană: atâtea altele se așteaptă aici ca și aiurea! Va veni vremea gospodăriei, prin politică sau și în ciuda politicei? Aceste locuri, ca pământ și ca oameni, sunt vrednice de toate îngrijirile.