2. Inoteștii.

Dincolo de podul de pe râu, Râmnicul se desfășură în mahalalele pașnice, cu case mărunte, dintre care mai răsar vechi case boierești, solid clădite după datină. Sunt și biserici. Una, Sf. Ioan, e zidită din nou de negustori și alți orășeni din rândurile mai umile: un Dumitrachi Evoiu, adecă Iovoiul (de la Iova, nume bulgăresc, adus aice cu Compania de negoț a Chiprovicenilor, pe vremea austriacă), un Ioniță Iovipale, mare bogătaș al Râmnicului din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea și din cele două dintâi decenii ale celui următor, un „Logofăt Ioniță al popei Dumitrică”; numele lor se înseamnă pe o piatră cu slovele frumoase, căci, pănă foarte tărziu, pe aici s-a păstrat meșteșugul săpăturilor măiestrite și al liniilor elegante de scrisoare bătrână. Un cimitir banal, cu boierii în frunte, împodobiți în locurile lor de odihnă cu monumente fără gust, cruci greoaie, statui și fotografii mărite, și sărăcimea la o parte, în fundul livezii, unde acum frunze moarte au plouat dese asupra țărânei morților. Un arest păzit de soldați în halul de murdărie pe care numai România economiilor îl poate înfățișa.

De cealaltă parte, zărești îndată o turlă supțiratecă, de zid, cu fereștile sprincenate de cadre scoase în relief. Răsare lângă o casă de modă veche, între câțiva copaci singurateci, răzimându-se de o coastă de deal lucrată în ogoare.

Nu se poate să nu te simți ispitit a merge acolo pentru ca să vezi acest juvaier de mare frumuseță în proporții de o armonie desăvârșită și printro originalitate care nu poate veni decât din mintea unui meșter mare și fin. Dacă arăți însă această dorință unui localnic, el îți va vorbi de porți închise, de câni răi, de disposiția d-lui proprietar. 

Un proprietar la acest schit al Coziei, clădit de bună samă în cea dintâi jumătate a veacului al XVIII-lea, întru câtva după modelul Bolniței de cineva care să ție închisă sau deschisă poarta, care să aibă în mână cheile, care să poată îngriji sau ținea în neîngrijire biserica, având chiar dreptul de a chema într-o bună dimineață lucrătorii pentru a da jos aceste zidiri ieșite dintr-o potriveală cum nu mai e alta?

Da, această minune s-a săvârșit în buna țară a României moderne și anticlericale, iar, pe lângă aceasta, lipsită de cel mai elementar simț de gospodărie. Statul avea de vândut pământuri de-ale Coziei, și le-a scos la mezat. Pe lângă coasta dealului, pe lângă livadă, pe lângă casa egumenului, întră în socoteală și schitul. S-a întâmplat că fericitul cumpărător, pentru suma de 10.000 de lei, n-a fost Evreu sau altă speță de păgân, ci un boier dintr-o familie cunoscută, așa încât zidurile stau încă în picioare. Ceia ce nu înseamnă că vor sta totdeauna, căci proprietarul… schitului Inotești e bătrân, și în tinerimea noastră bântuie încă setea furioasă a înoirilor ¹¹ .

Bisericuța de la Inotești are păreți înalți, brâu la mijloc, altar pentagonal. Liniile sunt de o nobleță deosebită. Dar ceia ce-i face originalitatea și frumuseța e că, în locul absidelor din dreapta și din stânga, pentru strane, sunt două clădiri deosebite, două bisericuțe și mai mărunte, și mai gingașe, două jucării de zid pătrat. Și au și ele coperișurile lor, cu streșină umbroasă de șindilă, și, pentru a duce și mai departe această șagă de artist, turnulețe se ridică pe fiecare, turnulețe cu coperișul lor deosebit, ascuțit, cu cruce mititică în vârf. 

O înoire care n-a aflat imitatori și care face din zidirea gingașă a Inoteștilor un tip unic în dezvoltarea arhitecturii noastre.

Se va găsi cineva care să fie mișcat prin aceste rânduri și care, printr-o expropriare cinstită, să redea țării mica podoabă de artă, căzută, printr-o neghiobie neiertată, în proprietate particulară?

Întreb: Se va găsi?

Și, întrebând, mă gândesc la trei persoane: la ministrul de Instrucție, la d. Kalinderu, președintele Comisiunii Monumentelor Istorice, și la P. S. S. Atanasie, episcop de Râmnic.