3. Lunca Oltului. Șerbăneștii-Dobrușa. Stăneștii. Mamul.

Străjeștii. Drăgășanii.

Trei-patru ceasuri în tren, și suntem la Drăgășani.

De o parte sunt dealurile cu vii, cu case boierești, cu pepiniere. Jos, e câmpia de luptă în care au fost striviți eteriștii greci de la 1821, cari fugiau din răsputeri spre Turnul-Roșu și Ardealul de mântuire și nu căutau câtuși de puțin să-și dovedească eroismul prin jertfa vieții. Un general grec a pus dăunăzi o piatră amintitoare, a cării inscripție a fost prefăcută apoi și în românește, după cererea Primăriei din târgușor.

De altă parte, cum ai ieșit din gară, sunt strade curățele și bine pietruite, cu case mici și nu tocmai frumoase, printre care se ridică o școală clădită de răposatul Simulescu, care era din Drăgășani, o Primărie, locuința cutărui moșier bogat; într-o mică piață e o fântână frumoasă cu bustul în bronz al aceluiași Simulescu, lângă care se vede un Ion Brălianu de marmură, care samănă întru câtva.

Mergem pe o șosea, apoi pe drumuri de țară spre satul Ștefănești, unde ne așteaptă un preot dintre aceia cari învață prin exemplu și călăuzesc spre bine pe țărani, luminatul și gospodarul părinte Teodor Bălășel.

Lunca Oltului se întinde larg, cu plopi strângându-și toate brațele într-un singur avânt spre cer, cu tufani rășchirați în ramuri. Satele ce se întâmpină: Zlătăreii, Ștefăneștii, mai departe Șerbăneștii, samănă cu cele din Argeș prin înfățișarea, de cele mai multe ori foarte sărăcăcioasă, a locuinților. Păreții sunt înjghebați din loadbe grosolane ce se încheie la muchi; de-asupra e așternut un strat ușor de lut, care une ori nu primește nicio înălbire cu varul, sau bidineaua gospodinei lasă măcar păretelui din fund urîta lui față gălbuie. Fereștile sunt mici, câte odată cu un singur ochiu, astupate și cu hârtie, sau lăsate așa cum s-a întâmplat să se strice: chiar cele mai bune case se mulțămesc cu două ferești în față, dintre care una, după obiceiul cel nou, se deschide chiar în trei: la dreapta, la stânga și în sus, pe când cealaltă e vechea tăietură în zid. Sunt copereminte de șindilă, dar de cele mai multe ori coceni mucezi sunt aruncați peste clădării de fân înegrit, ca o chică sălbatecă, scărmănată și smultă. Pătulele sunt numai de vergi și se sprijină simplu pe patru picioare de lemn. Șura, grajdul sunt numai niște coperișuri de paie. Dar împrejmuirea de ostrețe e mai totdeauna bună. Câni sălbateci se năpustesc asupra trecătorului, rânjindu-și, în lătrături turbate, colții lacomi, gata să sfâșie.

Oamenii cari străbat șoseaua, sau pornesc din curți și cerdace, ori lucrează încă la câmp, unde se strânge porumbul și tutunul și se suie cocenii pe crengile sprijinitoare ale tufanilor rășchirați ca niște policandre, sunt cu mult mai presus de tainițile lor. Bărbații poartă o cămașă ceva mai lungă decât a muntenilor de dincolo de Olt, pieptare lucrate cu chenare și une ori pantaloni oltenești ce se lărgesc jos. Femeile-și înfășură capul cu marame albe, pe care le aștern pe frunte ca Tatarcele sau le lasă, potrivindu-le la bărbie, să atârne pănă la piept, pe când Argeșencele fac să fâlfâie vălul ca la miresele din orașe; unele, la câmp, își potrivesc câte un testemel colorat, ca un fesișor, pe creștet. Cămașa n-are de obiceiu arnici, dar e așa de sinilită, — tot așa se face și cu cămașa bărbaților —, încât se vede de departe că e albăstrie. Fotele, care, când sânt, ca aici, din două bucăți, se chiamă zăvelci sau vâlnice, sunt rare ori de coloare deschisă sau înflorite. Vâlcencele se îmbracă în albastru închis, în negru simplu, cu dungi sau cu pătrățele mai deschise.

Chipurile nu sunt așa de frumoase ca în Argeș. Un tip are ochii înfundați în arcade ciolănoase și toată fața îngustă scoasă înainte; altul, cel mai răspândit, se deosebește prin fața gălbuie, lătăreață, de lună plină, în care numai ochii au frumuseța căutăturii blânde.

Acest județ al Vâlcii e plin de mănăstiri cum nu mai este altul, afară de Ilfov în apropierea Bucureștilor. Încep cu Șerbăneștii, care s-a reparat chiar acum de Eforia Spitalelor, stăpâna moșiei d’imprejur. E o frumoasă clădire, cu două turnuri de zid, înălțată de un boier din familia Morunglavu la 1746. Casele mănăstirești, drese și ele cu multă dibăcie în podoabe, așteaptă, se zice, să cuprindă un ospiciu de bătrâni.

Se face seară, cu nori grei, pântecoși. Ei atârnă pănă în hotarul zării, unde soarele apune, trecând printre ei raze roșietece asupra celor mai depărtate coaste de la Răsărit. Acea zare de Apus e tivită cu aur supt vântul scărmănat, și ca o flacără țișnește de-odată și asupra tristeții amenințătoare a norilor. La căderea nopții, picură de ploaie în bătaia foarte rece a vântului. 

Ziua următoare se începe în lătratul furios al cânilor cari apără pe cetățenii din Drăgășani. Dulăii pândesc la toate porțile, se lămuresc asupra fiecărui trecător și și-l dau în primire. Nicăiri harțagul veghetor al acestor „prieteni ai omului” nu poate fi mai neobosit decât aice.

Trăsura ne aduce înapoi spre Șlefănești, în bălaia unui vânt de ghiață care vuiește peste câmpia cu porumbiștile și imașurile încărunțite de o brumă înainte de vreme. Carpații trebuie să fi primit undeva învălitoarea de zăpadă.

Aproape cap la cap cu Ștefăneștii e satul Dobrușa, lângă o gârlă ce se poate trece cu piciorul. Din jos, vin casele de Români pe care le cunoaștem, mai încolo stă o Țigănime scârboasă, în case ca niște poieți; ea n-are altă grijă decât hrana sărăcăcioasă și ciubeica, tutunul de toate zilele.

Biserica vechii mănăstiri nu poate fi mai nouă decât veacul al XVI-lea. Acum te primește o cruce amintitoare de lemn vechiu, de-asupra căreia se ridică un turn de scânduri înegrite, pe când altă dată erau două turnulețe de cărămidă. Fațada e prefăcută în chip sărăcăcios, zugrăveala e numai din 177l-4, catapiteasma o scândurică abia săpată. Dar lucrul din bună cărămidă aparentă, ocnițile, unghiul ieșit în afară de ‘naintea altarului arată o vechime mult mai mare. Biserica a suferit o întăie înoire la începutul veacului al XVII-lea și alta peste vre-o sută cincizeci de ani.

Pe șes pănă la o pădure de stejari tineri, cu trunchiul supțiratec și frunzele mărunte. Îndată ești în satul Stănești, și pe neașteptate te afli în fața bisericii fraților Buzești, al căror nume trezește amintirea unor credincioase lupte vitejești, pentru Domn, țară și creștinătate.

În vremi mai nouă s-a adaus un pridvor și un rând de colonete pe fiecare lăture. Înainte, bisericuța de cărămidă cu ușile și fereștile tivite în piatră simplă și un singur turn de zid avea o înfățișare mai modestă. Ctitorul ei a fost Giura, bunicul boierilor Buzești, fiul său Mogoș și alt Mogoș, feciorul celui d’intăiu. În pronaos se află piatra scrisă care acopere rămășițile lui Stroe Buzescu, mort după lupta lui învingătoare cu nepotul Hanului tătăresc, la 1602, și marmura, cu pisania ștearsă, care acopere trupul credincioasei lui soții Sima, care s-a așternut bucuroasă la picioarele bunului ei soț. Un săpător destul de dibaciu a sculptat pe lespedea lui Stroe lupta cu Tatarul: acesta are o căciulă de pâslă, un laț de prins robii, un iatagan; mustăți strașnice-i taie obrazul. La cizme sunt pinteni; două tolbe de săgeți au căzut supt picioarele calului, când mârzacul rănit a primit o lovitură ce-l prăbușește. Stroe, cu calpacul unguresc în cap, mantia lungă și picioarele strâns înfășurate, călare pe un cal cu șea, străpunge pe dușman cu o sabie apuseană. „Și nu fu”, spun slovele de pe piatră, „pre voia câinilor de Tătari”.

La Lungeșlii foarte apropiați, e mănăstirea Mamul, reparată de Constantin Brâncoveanu, al cărui neam se înșiră pe zidurile din lăuntru în chipuri de boieri și Domni. Clădirea e mare; ușa se încadrează în ghirlande de trifoiu, și fereștile au și ele o podoabă de piatră sculptată. Printr-o lipsă de îngrijire și socoteală de care te crucești, puternicele zidiri ale călugărilor, golite de secularisare acum patruzeci de ani, se năruie pe încetul ¹² .

La căderea serii ajungem la Străjești, sat cu stradă largă și case bune, împodobite și ele la porți cu săpături în chip de liniuțe și de rotile. Biserica pare veche; turnul clopotelor, deosebit, poartă vulturul cu două capete: el are o putere ce nu se întâlnește în lucrările epocilor mai apropiate de noi. Dar e numai o ctitorie a ultimului Buzescu, Constantin, care se întitulează pe piatra cea frumoasă a mormântului său din 1831: „sfârșitul neamului său”. Zugrăveala păreților arată pe pașnicul boier îngiubelat care purta numele strălucit al vechilor frângători de dușmani.