6. Hurezii, Bistrița, Arnota.

În vălurile amurgului cenușiu și trist coborîm dealul surpai și, lăsând la stânga mănăstirea Dintr-un lemn, luăm un alt drum, prin pădurici, care e al Hurezilor. Odată cu noaptea ne găsim într-un sat de case înalte ca acelea din Muscel: e Păușeștii-de-Otăsău, care trece însă răpede și se pierde în noapte. Cară se întorc, femei și fete aduc vacile acasă, țăranii aprind țigări în porțile de lemn săpat, ciobănașii păzesc lângă focurile roșii ce pălălăiesc în marginea porumbiștilor înguste. E mișcarea și buna stare a unui sat de vechi moșneni.

O cârciumă în codru, apoi suiș, în întunerecul prin care se împrăștie câte o rază slabă de lună strecurată prin nori. Șiruri de cară se târăsc pe șosea, în strigătele de îndemn ale drumeților, în glumele grosolane ale celor ce au petrecut la Râureni; o natișancă, venind tot de acolo, își sună tălăncile în urma noastră: birjarul răspunde printr-un chiot, oprindu-se, unui chiot trist ce se ridică de jos, din pădure. O împușcătură depărtată trăsnește răsunând. Mai încolo, la o piuă, unde se opresc caii pentru adăpat, se aude în neagra singurătate pustie foșnetul răpezit al apei și bufniturile surde ale maiurilor pe sumane.

— Oamenii sunt buni, îmi spune birjarul, și, în adevăr, în locul unde e mai multă liniște moartă, o femeie singură, strânsă de frigul aspru în mantia-i de abà, mână încet boii spre casă.

Acum ne coborîm la dreapta, pe un drum de vale. Case țărănești întunecate, ici și colo focuri pâlpâind înaintea lor, gazornițe prinse în cuiu, luminând golul cămăruțelor. suntem în sfârșit la Hurezi. Intrăm pe supt turnul boltit, suim drumul de bolovani între ziduri, vedem lumini fugind, trecem supt alt turn, dincolo de care, de-o parte și de alta, sunt mari clădiri vechi, și în capul scărilor ne primește maica starița.

Doamne, ce frig a fost afară!

Cel mai bogat și mai strălucitor dintre Domnii români, Constantin Brâncoveanu, a voit să întreacă, prin cheltuieli mai mari decât oricare se mai făcuseră pănă atunci pentru mănăstiri, pe toți înaintașii săi, clădind un nou lăcaș, fără păreche. Ruda lui de aproape, Pârvu Cantacuzino, a primit însărcinarea de a supraveghia lucrul zidirii sfinte, al cării loc fusese ales în codrii nestrăbătuți numiți ai Hurezilor sau Huhurezilor, după pasărea de noapte ce se sălășluia în ei și umplea singurătatea neagră de bocete. Vărul Domnului dădu gata păreții în 1692, dar zugrăveala nu fu mântuită decât după moartea lui înainte de vreme, supt îngrijirea lui Cernica Știrbei, la 1694. Îndată începea lucrul la paraclis, care se sfârși cu totul peste doi ani, și, ca să fie alături cu soțul ei la fapte bune, Doamna Maria sau Marica făcu, tot atunci, din banii ei, bolnița din deal. Peste amândouă aceste zidiri, inspravnicul fu Ioan, care avu norocul de a călăuzi timp de treizeci de ani ca egumen mănăstirea de călugări a Hurezilor. În același timp, o cingătoare de chilii încunjură biserica, și paraclisul era cuprins între chiliile acestea.

Mănăstirea a avut și timpuri grele, și, odată, în războiul din 1787, caii Nemților, ai Turcilor, cari se războiau între dânșii pe socoteala și pentru împărțirea noastră, au mâncat fân hrăpit între zidurile bolniții brâncovenești. Peste aproape un veac, călugării plecau, și locul lor era luat de maicile de astăzi.

Dar, ca nici într-o altă parte, toate s-au păstrat aproape cum le-a lăsat întemeietorul. Și astăzi privești cu admirație biserica în care și-a atins culmea meșteșugul de a zidi de pe vremea lui Brâncoveanu. Pridvorul e sprijinit pe zece stâlpi, mai largi la basă și împodobiți la amândouă capetele cu foi de acant fin săpate; în fața lui stă un amvon de întrare, pe doi alți stâlpi canelați, având același fel de căpițele ca și pridvorul însuși. Pe fațadă și de jur împrejurul zidirii sunt linii de zimți, apoi un rând de ocnițe rotunde, închizând cercuri împletite; după aceasta două ciubuce simple, alt rând de zimți, un colac mare sculptai, ca acel de la Surpatele, și altă tivitură cu zimți. Pe laturi și la altar se mai întinde un șir de ocnițe pătrate. Cinci ferești de fiecare parte, cu cadrul sculptat; sculpturi, mai frumoase decât în orice biserică munteană, are și ușa, ale cării canaturi sunt din lemn lucrat ca o horbotă. Două turnuri cu ferestuici abia crăpate în adâncul ocniților se urmează în lung. Printr-un adaos colțurat înaintea altarului biserica dobândește o lungime mai mare decât cea obișnuită.

După aceleași norme de arhitectură, deși mai ieften și în hotare mai mici, sunt făcute paraclisul și bolnița.

Dar îngrijirea înaltă a podoabei nu se oprește aici. Stâlpi de toate felurile se găsesc în cerdace și în salele chiliilor. Cei mai frumoși, împreună cu alte săpături, sus și la scară, se adună în cerdacul slăreției vechi, care face parte acum dintr-un spital țărănesc ca vai de capul lui ¹⁶ . Aici sunt stâlpi împletiți, săpați cu stema țării și cu vulturul bicefal al Cantacuzinilor, sunt lei și flori și păsări și arabescuri, cum nu se poate mai dibaciu și mai elegant întrețesute. Nici Nicolae Mavrocordat la Văcărești n-a dus astfel de frumuseți pănă în odăile de locuință, mulțămindu-se a sprijini biserica pe stâlpii săi, și mai bogat înfloriți de sculpturi.

Zugrăveala veche e păstrată în toată puterea și vioiciunea ei, și pe păreții din pronaosul bisericii se înșiră, pe lângă Brâncoveanu, cu Doamna și copiii, în portul răsăritean din vremea lor, toate rudele după tată și după mamă, și chiar „moșii și strămoșii”, pănă la Neagoe și Laiotă, cu pletele în zulufi și haina de brocard tăiată la piept de dunga de aur a patrafirului. 

Iarăși pe drumul ce nu se vede decât la câțiva pași, între înălțimi sămănate fără rânduială, pe lângă porumburi înalte, case de țară albe și perdele ușoare de pădure. Mergem, după întoarcerea la Costești, sat mare de munte, cu locuințile larg răspândite, spre Bistrița. De departe se vede catapileasma de munte supt care zace mănăstirea; sus, nori albi se scămoșează, îndesindu-se spre vârf, pe care-l acopăr cu bumbacul lor albicios.

Când ai văzut mănăstirea, ești chiar la poarta ei. Samănă cu Dealul, fiind și aceasta o cetățuie văpsită în galben, cu un puternic turn modern, cu o cupolă de metal care se vede departe. Și acum înoitorul e Știrbei-Vodă, dar, fiindcă Domnului îi plăcea să petreacă vara aici, la răcoare, nu numai că s-au înălțat clădiri înlinse pentru locuință, — odată era în ele școala de sub-ofițeri, iar astăzi orfanii învățătorilor învață clasele primare într-o parte a bogatelor încăperi —, dar și biserica a fost pregătită ca biserică a Curții.

În cei din urmă ani ai veacului al XV-lea, frații Craioveș ti, stăpâni ai șesului jiian și Bani olteni unul după altul, întemeiară Bistrița și paraclisul ei: cea dintâi trebuie să fi fost, ca bolnița Coziei, aceasta clădită după vre-o jumătate de veac; celalt păstrează și astăzi forma de căsuță purtând în brațe un pridvor. După stângerea neamului ctitorilor, Brâncovenii, înrudiți cu aceștia, au avut ocrotirea Bistriții, care păstra acele ziduri de cetate ce siliseră pe Mihnea-cel-Rău a întrebuința tunuri împotriva lor și din care se văd unele urme, alcătuite din bolovani și cărămidă tare, la marginea zidirilor de astăzi. Încă din 1683, cu cinci ani înainte de a fi Domn, marele întregitor al moștenirii de artă religioasă a trecutului Constantin Brâncoveanu, înoi Bistrița. Ea ținu astfel vre-o sută și cincizeci de ani. Reparația lui Știrbei nu are nimic din clădirea lui Constantin, care va fi sămănat cu Cozia. O biserică modernă fu ridicată din temelie; în ea se păstrează astăzi rămășițile Sfântului Grigore Decapolitul, în racla de argint aurit pe care a dăruit-o alt „Constantin Basarab”, Cârmii, în locul celei răpite și al celei de lemn, făcută din porunca lui Badu Mihnea. Dar piatra de mormânt a puternicului Ban Pârvu a fost găsită, și ea se păstrează astăzi într-o cameră a clopotniței. Pentru vechiul viteaz și ctitor nu mai era loc în zidirea de paradă a altor timpuri.

* * *

La doi pași de mănăstire e stânca, înaltă, goală, aspră; în ea se sapă o peșteră care a scăpat nu o singură dată de tâlhari și de năvălitori străini și comorile Sfântului și viața egumenului, a călugărilor. lar, sus de tot, acolo unde atârnă negurile, deosebești prin ele, ca o lungă pată albă, Arnota, care strălucește de departe, în noapte, călătorului.

Drumul merge prin cărări de sat sărac, prin prăvălișuri de bolovani, prin poteci de pădure rară, nouă, căptușite cu frunze ruginite. A plouat, și lupți, urcându-te, nu numai cu răpegiunea coastei, ci și cu lunecușul cleiului negru. E o mare tăcere tristă, pe care o rupe numai lătratul hărțăgos al vre-unei javre, foșnetul unui Mocan căciular, care se suie pe calu-i mărunt. Pentru câțiva gologani, un flăcău rupe din pomii livezii crengi mari brobonale de prune brumării.

Am ajuns în sfârșit. larăși turnul și zidurile din vremea lui Știrbei, care stătea prea aproape de Arnota ca s-o poată uita; dar, mai mult nelocuite, — căci călugării au lăsat ca urmași numai doi bătrâni paznici —, ele cad pe încetul în ruină, abia după cincizeci de ani.

Bisericuța, spoilt! mai dăunăzi, are tipul curat al clădirilor lui Malei-Vodă, căci Brâncoveanu a dres aici numai o fântână. Pridvorul e închis; pe laturi, zimți, câte trei ferești, ocuițe rotunde, deschise sus, iar în rândul de jos închise; un singur ciubuc la mijloc, fără săpături. În pronaos doarme într-un mormânt înalt, de marmură, cu săpături ce înfățișează tunuri, tobe, semne de războiu și stema țării, Matei Basarab, iubitul Domn și părinte bătrân. La picioarele lui stă Danciul din Brâncoveni, ale cărui rămășițe au fost aduse din Mitropolia de la Alba-Iulia, unde Danciul perise pe vremea lui Mihai Viteazul, de fiul său acesta, Matei-Vodă. Tatăl și fiul odihnesc singuri, în mica biserică de munte, încunjurată de neguri, bătută de ploi și asigurată, prin greutatea și primejdia potecii ce duce la dânsa, de lăcomia străinilor dușmani. Bătrânul Mocan ce întâmpin la întors, suind călare, pare umbra bunului patriarh ce rătăcește încă în această pustietate aspră, prin care Bistrița se izbește ciudoasă, cu iuțite ape de argint.

Apoi întorsul la Râmnic, printre cară, căruțe și caravane de munteni în mantii de abà, de femei în horbote. La hanuri, Țiganii cântă viersuri de jale, și lume amestecată se înghesuie în odăi. Mâni e Sântămăria, când bâlciul de la Râureni strânge mai mulți oaspeți decât totdeauna. Șirul de prăvălii și cocioabc scânteie de foarte departe în lunca despădurilă a Oltului. Când Râmnicul apare și el, ca un mănunchiu de lumini, e noapte de-a binelea, și frig… Încă un ceas, și iarăși cataractele cerului se vor deschide pentru lunga, trista, înghețata ploaie a toamnei timpurii.