7. Pe Olt. Cornetul.

Spre graniță. Calea ferată merge întâi pe partea vâlceană a Oltului, se strămută dincolo în Argeș și revine iarăși, către sfârșit, în Vâlcea.

Oltul. Ce idei mărețe nu deșteaptă el în mintea cui nu l-a văzut niciodată! Marele râu care dă numele unei țări, care desparte două climate, două înfățișări deosebite ale pământului nostru, „Oltul mare”, pe care-l trece Tudor din Vlădimiri, Oltul ale cărui „unde spumegate” bat, în poesia lui Alexandrescu, vechiul zid al Coziei lui Mircea Întemeietorul. Aștepți maluri prăpăstuite, sălbatece, hotar adânc tras de natura însăși, aștepți ape învălmășite, vuind, ciocnindu-se de malurile ce se năruie de loviturile îngrămădite.

Ei bine, nu. Chiar fără seceta care i-a îngustat atât de mult cursul, chiar fără arșița celor trei luni de lumină crudă, Oltul nu e „fluviul” vizat de atâția dintre noi și cântat de poeți. El n-are un pat adânc rupt în pământ, și maluri romantice nu-l îngrădesc cu un farmec sălbatec. Măreția se află la noi numai în triumfala înaintare a Dunării împărătești sau în culmile de piatră goală ale celor mai înalți dintre Carpați. Numai acolo. Altfel natura românească e bogată, felurită, plină de farmec și de noutate, dar bună, prietenoasă, fără sublimități tragice, așa cum e și poporul; vioaie, schimbătoare și luminoasă ca și dânsul. Oltul are țărmuri, nu maluri, o albie de prund, iar nu o surpătură a solului sau un întins pat pentru ape largi. Adâncimea-i nu înfioară, și sirene de ispită și nenorocire. Nereide mincinoase, nu pândesc în fundul întunecat al valurilor, ci numai păsări de apă, micuțe și neobosite, își răcoresc aripile în apele lui mai mult plumburii decât albastre sau de un verde vesel. Abia ici și colo spume, unde cursul se ciocnește de dinții de piatră ai solului: nici atâta zgomot și alergare zglobie ca la un torent din valea Prahovei. El trece liniștit înainte.

Ca râu însă. Ca torent crescut în lunile de primăvară sau de toamnă, e altul: un uriaș nebun, care smulge arborii, care leagănă bolovanii ca niște jucării, care izbește mânios zidurile mănăstirilor ce-i pun stavilă și amenință să rupă panglica de prunci acoperită de dungi de fier care formează drumul cel mare al timpului nostru. Dar aceste groaznice dovezi de putere nu le dă el, râul, din avântul izvoarelor sale, ci ploaia revărsată din norii darnici și torentul ce se naște dintr-însa. E o mare furie străină, trecătoare, pe urma căreia rămân apele plumburii, curgând lin pe prund, în albie îngustă, spre Dunăre, care se face așa de lată prin alte ape, din țări unde soarele iea mai puțin din râurile pământului.

Nici mănăstirile n-au o înfățișare întunecată potrivită cu amintirile ce se îndreaptă necontenit spre zidurile lor. Cozia lasă să se vadă un zid alb ciuruit de ferește, o cupolă acoperită cu tinichea, mai departe o altă biserică, părând mică. Mănăstirea aceastălaltă, Cornelul, al cării zid face parte din tunelul căii ferate, e mai neagră poale de fum decât de vechime. Cu toată bătrâneța lor, clădirile acestea puțin înalte, fără puterea de impresie a artei gotice, reparate de pe la 1830 înainte, albe, scânteietoare, sunt mai mult icoane zâmbitoare decât priveliști care să impuie și să răsune adânc în inimi.

Și muncelele, munții, sunt în același ton împăciuitor al sufletelor. Numai la Lotru vezi stânca goală, compusă din așezări paralele drepte sau oblice sau din linii întortochiate: galbenă, sură, roșie, ca în anumite părți de către Adriatică. Înainte pănăla Câineni, — două sate, în Argeș și Vâlcea, legate printr-un pod de fier —, pănă la Cetatea Lotrului, un turn sur pe malul Oltului, pănă la Turnul-Roșu, ale cărui tencuieli fărâmate par în adevăr stropituri de sânge, în urmă pănă la Râmnic, muncelele, mai mari ca în Gorj, mai mici decât în valea Prahovei, sunt acoperite de minunate păduri, în care în zădar ai căuta bradul înălțimilor sălbatece, și adăpostesc sate ale căror case albe se văd strălucind ici și colo. Ești în Ardeal fără să-ți pară că în adevăr ai trecut munții.

La Cozia doarme Mircea-cel-Mare, de-asupra Oltului, în care i s-au oglindit flamurile, supt pădurile ce l-au ascuns și adăpostit, — adevărată cetate a țării lui amenințate. La Lotru se coboară în plute, se suie în vagoane scândurile cherestelei. O societate anonimă are exploatarea și strânge folosul. Un „anonim” se află în tren, ducând pungi de gologani pentru plata lucrătorilor. „Anonimul” e busnat la față, blond, roș, cu părul creț. Strigă pe ferestre, luându-le pe rând: „Abramowitz”, și de jos i se răspunde: „Alcalay”. Am înțeles. Și, puțin mai departe, lângă aceiași apă a Oltului, se odihnesc oasele bătrânului Voevod care și-a păstrat (ara curată, liberă, mândră. Alcalay, Abramowitz și Mircea-cel-Mare… Am pornii de la aceasta ca să ajungem, — să ni fie rușine obrazului!, — la aceștia!

Ce graniță a fost aceia care, odată, despărția, la Olt, Ardealul de Țara-Românească, de cât mai rămăsese din vechea Țară-Românească liberă, se vede lesne atunci când, în alt drum, după războiu, pe la Turnul-Roșu, treci de pe plaiul robiei de ieri în părțile stăpânirii românești seculare. 

Dacă n-ar fi deosebirea între vechii stâlpi de pe margeni, ai crede că te afli într-o țară pe care niciodată vicisitudinile vremurilor n-au împărțit-o. Linia supțire a șoselei trece între aceleași înălțimi rotunde, imense mușuroaie asupra cărora, și de o parte și de alta, măcar aici, în vileagul oricui, nu s-a întins harnica operație distrugătoare a exploratorilor de păduri.

Ieși din Boița, care, vechiu punct de graniță, veche carantină și vechiu adăpost de contrabandiști, are, cu îngustele-i drumece întortochiate, cu sumbrele case mari de lemn, ba chiar cu privirea biruitoare a sătenilor, deprinși a căuta poteci și a se feri de pază, un caracter de cetate închisă, și îndată te prinde pacea solemnă a marilor întinderi nelocuite.

Nimic din freamătul Predealului, din întrecerea excursioniștilor fără ocupație, din răpezirea camioanelor cu marfă, nimic din prietenoasa cale deschisă a Brașovului supt vechiul castel. Nimic, iarăși, din învălmășirea păduroasă a Bratocii, pănă la care nu se suie șuvița spumegată a Teleajenului, rămas în râpă. Aici pare că treci printre străjile încremenite ale vechilor uriași adormiți supt scuturile pe care au crescut aspri copacii codrului.

Impresia pe care o face în aceste părți de supt Sibiiu țărănimea românească din Ardeal e a unor oameni bine ținuți de Sașii stăpâni pe vremuri, pentru că, făcând parte din gospodăria lor umană, era bine să fie sănătoși și zdraveni. Mai puțină mândrie, mai puțin simț de independență, — am văzut-o și în alegeri acum câțiva ani—, dar bună stare și, mai ales, dorință de o încă mai bună stare. Dincoace, în Begat, sărăcia se vede de la început, și ea va urma necontenit, pănă jos în șes, dar o sărăcie dârză, cu foc sălbatec în privire, sărăcia, desprețuitoare de înlesnirile vieții, a ostașului de graniță, pentru care casa de lemn negru, cu cerdacul de stâlpi, e ca un post de pândă. Sângele oamenilor lui Litovoiu și ai mai vechiului Vâlcea, de la care și-a luat numele județul, l’ierbe într-înșii. Și femeile au în privire îndrăzneala asprului, macrului om nedomesticit, obișnuit să se zbeguie în libertate, când hrănit, când flămând, când biruitor, când biruit, dar neînduplecat în chiar înfrângerea sa și gata s-o ieie de la capăt, căci ce preț are viața în sine dacă nu-i smulgi emoțiile tari ale luptei! Și, iată, pe trupul vânjos al rarilor drumeți se revarsă prin această Loviște, în devălmășie cu Argeșul, splendorile veșmântului arhaic, aur și purpură, din portul domnițelor mărețe; vălul slujbelor de încoronare se coboară pe umeri tari și, cum una ține în mâni floarea roșie a mușcatului, care e în graiul vechiu ostășesc „sângele voinicului” —, ai zice că de pe păreții bisericii medievale s-a coborît chipul ctitoresc al fetei de Voevod ținând în mână flori pentru Fecioara hramului.

Într-un luminiș răsare turnul, fulgerat de bomba germană, al Cornetului. Biserica întreagă e spintecată la altar de năprasnica lovitură. Frânturi de odăjdii profanate zac prin colțuri supt praf. Icoanele au dispărut, arse de focul avangardelor degerate. În fund, între zidurile roase de ani ale cetății care odată încunjura lăcașul, cele dintâi cruci ale începutului apărării noastre din 1916. Le-ar putea îngriji băieții de la Silvicultură, cari sunt trimiși la practică în solida zidire de piatră pe care Eforia a pus-o alături de biserica lui Mareș Băjescu.

Inscripția din 7174 de la Facerea Lumii, 1666 de la Hristos, scrisă în piatră, pe vremea lui Badu-Vodă Leon, de popa Stan din Băjești, cel „mult greșit”, a rămas neatinsă, clară și armonioasă, cum a tăiat-o în piatră mâna deprinsă a părintelui. Opera de zugrăvire a meșterilor refacerii din secolul al XVIII-lea, Mihai, Radu, Iordache (1761) nu s-a distrus cu totul. De jur împrejurul zidului, care nu s-a rupt de zguduitura explosiei, se înșiră pătrate de faianță, de coloare închisă, cuprinzând cercuri rotunde în jurul celor două linii încrucișate de la mijloc. Și măreț se ridică turnul clopotniței la intrare, cu zigzagul de cărămizi supt coperiș, cu punctele rotunde de smalț, care picură arcadele și se înșiră de-a lungul zimților de sus.

La o întorsătură de drum turnurile dispar ca o vedenie, înghițite în procesiunea fără capăt a pădurilor. Pe marginea șoselei se îmbulzesc în umbra culmilor flori bogate și rare. Din când în când, cum înălțimile se suie, piatra-și clădește singură zidurile de cetate singuratecă și misterioasă.

Din loc în loc semnele calvarului de sânge: crucea soldatului anonim, mort pentru țară. Au ridicat-o frații de suferință, neștiind adesea ce să scrie pe dânsa, pe când, în satul natal depărtat, cum am văzut-o aiurea, în șes, cruci împodobite cu sfinți stilisați arhaic pomenesc, în amestecul de chirilică și latină care și azi se întrebuințează aici, pe acela care a murit departe fără să i se știe locul de odihnă, și, pe alocurea, lângă fântâna cu apă bună, în picuratul căreia se adună albaștri fluturi setoși, tremurând în zbor ca niște suflete grăbite, crucile războiului se strâng sărace, smerite, sfioase, una lângă alta.

Câte un automobil sperie înceata călătorie răbdătoare a țăranului vâlcean, cu căruciorul și căluțul lui, — căci aici nu mai e, ca în Moldova, ca în șesul muntean, ca în Prahova, țara încetelor strecurări ale carelor cu boi albi.

Turnu, zidire înoită și îngrijită, apare și dispare în mijlocul desișului. Mai departe, Călimăneștii aruncă o notă de modernitate, care nu e lipsită de eleganță în silința spre frumuseță a vilelor nouă, care s-au înmulțit atâta în vecinătatea apelor lecuitoare. La Cozia, unde un nou egumen cărturar aduce griji mai înalte, nu se mai văd epavele omenești ale revoluției din Rusia, strămutate departe, în Ungurimea Orăzii-Mari. Vechile clădiri călugărești, reparate după desordinea haotică și murdăria răspingătoare a nenorocirii acestor oaspeți trecători, par să aștepte evlavie și muncă, poate școala, de care ar fi atâta nevoie. Deocamdată se lucrează cu câțiva elevi la săpături în lemn.

La bisericuța bolniții ceva deconcertează pe cine o cunoaște de mulți ani, cu supțirele, înaltele ei linii moldovenești, cu neimitabila frumuseță a picturii din întăia jumătate a veacului al XVI-lea. Privind mai de aproape, se descopere, uimit, motivul. Cineva s-a iscusit să închidă pridvorul cu cadre de lemn galben, în care sunt prinse acum geamuri colorate, și cu dulapuri pentru cărți… S-au luat măsuri ca să se înlăture caricatura.

Biserica mare, a lui Mircea, la căpătâiul căruia arde făclia prinsă într-o butucănoasă bucată de piatră fără stil, tărzie, pe când un coperemânt nou, bine lucrat, acopere lespedea fără inscripție, destăinuiește lucruri neștiute despre originile ei. Pe din afară ca și pe din lăuntru, reparația fundamentală a Brâncoveanului a prefăcut totul. Dar cu atenție îți poți da samă unde a schimbat vechile linii din secolul al XIV-lea, unde contrafacerea a înlocuit originalul. Și sculpturile în piatra de la ferești, cu vulturii și florile bizare, vin de-a dreptul din imitarea stângace a ornamentației din mănăstirile sârbești, luate ca model.

Și tot mai adânc la vale pe Olt, care acuma nu-și mai strecoară unda, când larg revărsată, oglindă pentru cer și codri, când furioasă de piedeci, aruncând izbiri de valuri în piatra mănăstirii care s-a încumetat să-l domine. Vag peisagiu, nici de munte, nici de șes. Și, pe lângă viile Drăgășanilor, colecție de cârciumi și de case pretențioase în jurul unei vechi și frumoase bisericuțe, care nu se vede din cale, ce șubrede sate și ce oameni năcăjiți!

Ce lucru mare e de făcut și aici, pentru ca demnitatea omului să se ridice la frumuseță naturii și la mândria trecutului….