Lumina aurie ce cerne printre cetini,

Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus,

Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus:

În toată lumea largă el n-are alți prieteni

Decît copacii-n codru și nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătății grele,

Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar...

Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar:

Își saltă dîrz podoaba de-alămuri și de-oțele,

Și ochii lui sălbateci străfulgerînd tresar.

Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie

Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,

Ca dintr-o săritură s-o culce la pămînt,

Haiducul clocotește de ură și mînie,

Și pieptul i se umflă, stînd să zbucnească-n cînt...

Dar din tufiș trei focuri vrăjmașe se descarcă, —

Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou!

El vrea să se ridice și cade-n brînci din nou:

Din somn tresare codrul, rănit și dînsul, parcă,

Și urlă de durere, cu repetat ecou...