Jos, la fîntîna dintre plopi,

Descînt-o vrăjitoare.

Se umflă apa — joacă stropi

În scăpătat de soare.

Se umflă apa, scade iar,

Și parcă vrea să fiarbă,

Se-ndoaie plopii și tresar,

Vrăjiți de hîda oarbă.

Și tot șoptind, și tot vrăjind,

Aruncă bobii-n sită.

Se-ndoaie plopii vîjăind,

Și noaptea e sosită.

Și tot vrăjind, și tot șoptind,

Ea face-un semn cu mîna —

Din plopi foi moarte se desprind

Și clocote fîntîna.

Legate-s apele de-acum,

Ea-n umbră stă și-așteaptă.

Un călăreț trudit de drum

Spre cei doi plopi se-ndreaptă.

Spre gura însetată el

Găleata o apleacă,

Bea apa descîntată el,

S-aruncă-n șea și pleacă.

Dar nici doi pași nu face-n drum,

Stă roibul, sforăiește,

Și două brațe-l prind acum

Pe călăreț în clește.

Se apără cu suflet stîns,

Și luptă, și se zbate,

Dar vrăjitoare-l ține strîns

Și-i călărește-n spate.

Cu pintenii el bate-n cal,

Stă zările să soarbă,

Pădure, holde, vale, deal

Se pierd în noapte oarbă.

Și-n zori de zi au fost găsiți

Acolo, la fîntînă,

Și cal, și călăreț, zdrobiți

De goana cea păgînă. —

Voi, fetelor, și voi, feciori,

La apă cînd v-eți duce,

Suflați asupră-i de trei ori

Și faceți sfînta cruce,

Căci la fîntîna dintre plopi

Stă baba blestemată,

Și nu dezleagă zece popi

Ce leagă ea o dată!