Turci, tătari, război și ciumă

Bîntuie în țara toată,

E o vreme blestemată.

Trece un voinic călare,

Înnoptat pe drumul mare...

Morți de spaimă, arși de sete,

Zboară cal și luptător.

Puțurile-s otrăvite,

Peste țarini pustiite

Pasări mari de pradă, cete,

Trec și țipă speriete

Și s-abat departe-n zbor...

Munții se scufundă-n zare,

Drumul nu se mai zărește...

Calul, pas cu pas, slăbește,

Pas cu pas se poticnește

Și tresare.

Iar singurătatea crește.

Tot mai înspăimîntătoare.

Ah, și-n liniștea de moarte

Se aude-un glas, pierdut,

Parcă vine de departe...

Cine ar putea să fie

La o vreme-așa tîrzie?

Poate i s-o fi părut...

Stă, ascultă, vrea să vază...

Calul sforăie... o groază

Fără margini încleștează

Pe voinic...

Nu mai vrea acum să știe

Nici de drum, nici de nimic...

Aiurit, întoarce calul,

Scapără schintei și sar

Sub copite...

Peste rîpe și ponoare,

Cal și călăreț dispar...

Neagra zare

Îi înghite...

Glasul însă crește, rar,

Se aude tot mai bine...

Vine...

— Aolică, ce păcate!

Turci au dat, tătari au dat,

S-au închis crîșmele-n sat;

S-au închis crîșmele toate,

Și eu tot m-am îmbătat!

Nici de turc, nici de tătar

N-am avut și n-am habar!

E un biet creștin cuminte,

A băut,

A petrecut

Și tot cîntă înainte:

— Aolică, ce păcat!

Turci au dat...

Și se pierde-n depărtări,

Încurcînd două cărări...