Răsare vechiul soare iarăși

Și trebuie să-mi părăsesc

Din nou acuma adăpostul,

Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul —

Vai, cine știe de-l găsesc!

Pe uliți, umbre zgribulite,

Ici-colo, tot mai des răsar —

Chemați de strigătul vieții,

Grăbiți, prin ceața dimineții,

Trec oamenii la muncă iar.

Cu pasul hotărît aleargă

Ici un copil, ici un bărbat —

Sunt veseli; unii rîd sau cîntă,

Căci fiecare are-o țîntă

Și-un vis de care e purtat.

Se duc, și trist le cat în urmă

În colț de stradă cum dispar —

Orice noroc, orice plăcere

Mi-ascund o tainică durere

Și-aduc în ochii-mi lacrimi, iar!

Mă simt așa, pe zi ce merge,

Tot mai pierdut, tot mai străin,

Ș-ades m-ademenește gîndul

Să-mi fac pe lumea asta rîndul,

Că sînt sătul de dor și chin...

Dar totuși nu mă-ndur de moarte

Cînd glasul ei misterios

Mă cheamă blînd și mă-nfioară

Și-n toate cîte mă-mpresoară

Resimt un farmec dureros.

Că nu știu, ah! cît ești de dulce,

Viață, cei ce-o zi n-au fost

Dați frigurilor foamei pradă

Și nici n-au tremurat pe stradă

O noapte fără adăpost!

Nici cei ce n-au purtat blestemul

Iubirei fără de noroc,

Cei ce uitați de lumea întreagă,

Orfani de-orice ființă dragă,

N-au rătăcit din loc în loc...