La curte vine-un ciobănaș

Cînd îi abate lui să joace,

Și mult e hoț și e poznaș

Că e copil din munși, și pace!

Sînt rupte bietele-i opinci,

Căciula lui în fund e spartă,

Dar el c-un pumn doboară cinci

De-i cată unul și-altul ceartă.

Și cum e scurt și îndesat,

Rîd, dar se tem de el ficiorii,

Și parcă-i eș mai mare-n sat,

Că joacă tot în fruntea horii.

El dă porunci la lăutari,

A lui e cea mai mîndră fată,

La el se uită mici și mari,

Și-apoi acela-i joc o dată!

Acum o prinde frumușel,

Acum o lasă și-o îngînă,

Și moare fata după el

Cînd o-nvîrtește pe sub mînă...

Iar cînd ceilalți se-aruncă-n joc

Și-abia se-ndeamnă slab din gură,

Tot el aruncă, la noroc,

Cea mai frumoasă strigătură...