Cu fruntea-n mîna albă răzemată,

Cînta frumoasa fată la fereastră,

Cînta de dor,

Și glasu-i dulce și tremurător

Se înălța în liniștea albastră

A luminoasei nopți de vară...

Căci era noapte-adîncă, albă, clară

Și trist cînta copila fermecată

De liniște și de singurătate...

Și singură se asculta cîntînd,

Și nu sfîrșea un cîntec jumătate,

Că altul îi venea mereu în gînd.

Și nu știa nici ea de unde vin

Aceste triste cîntece uitate...

Cînta de dor și chin,

De lacrimi tăinuite în tăcere,

De zile de zbucium și nopți de veghere,

Și de chemări, de patimi neînvinse

În deznădejdea brațelor întinse,

De ani pustii de lungă așteptare,

De zilnice-amăgiri

Și hohote de plîns la deșteptare...

Încremenise brazii ascultînd

În liniște... pe uliți — nici un pas...

Doar Prahova cea fără de popas

Curgea în vale,

Amestecînd în al copilei glas

Tot murmuru-necat al apelor sale...