Dar soarele coboară-n asfințit,

Din văi cresc neguri cenușii,

Năvală dau pe culmi în sus,

Și clopotele-au amuțit.

Pe gînduri dus,

Călugărul desculț a-nchis

Străvechiul paraclis,

Și intră în chilia-i de sihastru.

Dar negurile cresc, mereu întind

Zabranicul lor lung, întunecat...

Pe rînd s-aprind

Făcliile văzduhului albastru,

Luceafărul scînteielor răsare,

Și luminițe licăresc prin sat...

Departe, orga surdă a pădurii,

Cu mii de șoapte, taine de izvoare,

Răsună-ncet, răsună lin,

Pe urmă tace...

O, ceas divin!

Acum începe mîndrul parastas

În templul veșnic al naturii...

Sus, peste lumea adormită, mută.

Potir de-argint în mîna nevăzută

A îngerului purtător de pace,

Se-nalț luna dintre brazi...

Gigantic preot în odăjdii sfinte,

Străluce Caraimanul solitar...

Și tu, pierdut, o, suflet, în extaz.

Cazi în genunchi...