E seară, frig de toamnă... O, palidă icoană,

De ce-mi tot vii în minte mereu și în tot locul?

Tu-mi răscolești în suflet o dureroasă rană,

Și, întristat și singur, mă uit cum arde focul...

Când mi-apăru în cale sălbatica fecioară,

Era așa de tristă, și bună, și cuminte,

Încât fără de veste simții că mă-nfioară

Evlavia durerii ca-n preajma unei sfinte.

Și martor mi-este cerul de dragostea curată

Ce i-am purtat în suflet amar de ani de-a rândul,

Dar parcă o sfială mă cuprindea deodată

Și nu i-am dat prilejul să-mi bănuiască gândul.

Când am plecat pe urmă departe-n lumi străine,

Abia-mi întinse mâna, o vorbă nu-mi răspunse;

Că-n ochii ei cei negri putea citi oricine

Mândria chinuită a dragostei ascunse...

Eu singur n-am văzut-o, eu singur n-am citit-o,

Eram cu mintea dusă când mi-a zâmbit norocul.

Mi-a dăruit o clipă, dar am nesocotit-o,

Și astăzi trist și singur mă uit cum arde focul...