Când a fost să moară Ștefan,

Multă jale-a fost în țară:

Câte brațe-n deznădejde

Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare,

Câtă smirnă și tămâie,

Pentru ca viteazul Ștefan

Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul

Nu se-ndură să-l primească,

Pe acel ce-a fost preavrednic

Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere

S-a cutremurat pământul,

Ca în ziua răstignirii

Celui ce-a vestit cuvântul...

*

Când a fost să moară Ștefan,

Multă jale-a fost în țară.

Cine ar putea să spună

Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată

Și o foamete cumplită

Se-abătură-n anul cela

Peste țara lui iubită.

Însă nici pe patul morții

Nu putea s-o dea uitării

Cela ce pe drept fusese

Poreclit: Părinte-al Țării...

Lângă patul său chemându-i,

Mângâie pe toți sărmanii,

Plâng și îi sărută mâna

Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează,

Și se-ntorc pe la căminuri,

Iar boierii zi și noapte

Stau la patul său de chinuri...

*

Când a fost să moară Ștefan,

Multă jale-a fost în țară:

Lângă patul său de chinuri

Toți boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă,

A luat în mâini ocheana,

Să mai cate încă-odată

La Moldova lui, sărmana!

Și de ce-a văzut într-însa

L-a cuprins întâi fiorul —

În ocheana fermecată

El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie,

Și de lupte, și de jale,

S-arătară, într-o clipă,

Fulgerând privirii sale...

*

Vis e însă, ori aieve?

Dinspre Olt, urcând, zărește

Un vultur măreț ce-ntinde

Aripile — și-adumbrește

Toată Țara Muntenească

Și Moldova și Ardealul...

Vai! dar noapte și mai oarbă

Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste,

Fața iar i se-nsenină:

Pâcla grea deschide iarăși

Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană

Vede oști române-n zare;

Mândru prinț din țări străine

Merge-n fruntea lor călare...

Cântece de biruință

Cresc și umplu tot văzduhul —

Ștefan-vodă-și dete duhul!...

*

Dar cu dangăt plin de jale

Mii de clopote dau veste:

„Ștefan-Vodă al Moldovei,

Ștefan-Vodă nu mai este!”

Tristă-i mănăstirea Putnei,

Porțile deschise-așteaptă

Strălucit convoi ce vine

Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate

Cel din urmă drum prin țară,

Dar pe unde trece-acuma,

În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea,

Plâng pădurile bătrâne,

Și norodu-n hohot plânge:

„Cui ne lași pe noi, stăpâne?”

EPILOG

Patru veacuri de durere

Au trecut - și-n noapte-adâncă

Doarme Ștefan, dar și astăzi

Neamu-ntreg îl plânge încă.

Și-l vor plânge codrii veșnic

Fremătând duios din ramuri,

Cât vom fi-n cuprinsul nostru

Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge;

Și zadarnic, multă vreme,

Din adânc de văi pierdute,

Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul

De dreptate pentru țară,

Din mormântu-i va străbate

Vârful sabiei de pară...

Și va fi războiul mare

Între neamurile toate;

Caii, în potop de sânge,

Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va

Duhul lui Ștefan cel Mare —

Și vom rumpe orice lanțuri,

Vom sfărma orice hotare!