Ștefan-voievod,

Slăvit de norod,

S-a sculat în zori,

Pe la cântători,

Și s-a mânecat,

Măre, și-a plecat,

C-un pâlc de curteni,

Falnici moldoveni,

Și s-a dus, s-a dus

Prin Țara-de-Sus,

Și-a ajuns voios

În Țara-de-Jos.

Iar dacă-a ajuns,

I-a venit răspuns,

Că dușmanii Țării,

Cât nisipul mării,

Năvălesc grămadă,

Pustiesc și pradă...

Ștefan-voievod,

Slăvit de norod,

Nu s-a-nspăimântat

De câte-a aflat,

Ci din bucium sună,

Și gloate-și adună,

Iar în Cel-de-Sus

Nâdejdea și-a pus,

Unde e nădejde

La ceas de primejde...

Domnul s-a-ndurat

Și l-a bucurat,

Și-a trimis o ceață

Către dimineață...

Ștefan, când văzu

Ceața ce căzu,

Repede-a-nțeles

Repede-a ales

Pe câțiva viteji,

S-aștepte prilej

În crâng nepătruns,

De ceață ascuns,

Dincolo de vad,

Mai sus de Bârlad;

Când o da el semn,

Să-și facă îndemn,

Să strige, să urle,

Din tâmpini și surle,

Tobele să bată

În goană turbată,

Ca să zăpăcească

Tabăra turcească,

Să creadă că-n coaste

Vine mare oaste.

Iar domnul viteaz,

Cel de-a pururi treaz,

Pân-o prinde știre

Turceasca oștire,

Grabnic s-o lovească

Și s-o dovedească...

Și așa a fost

Gândul lui cu rost:

Tâmpinele-au prins

Sâ țipe-nadins,

Tobele să bată

În goană turbată,

Buciume și surle

Să strige, să urle,

Turcii călăreți,

Alergând orbeți,

Cum au auzit,

S-au și repezit,

Dar de după pod,

Ștefan-voievod,

Pe neașteptate

Le-a sărit în spate!

Turcii dau de crâng,

Șirele se frâng,

Repede se-ntoarnă,

Caii se răstoamă,

Și mereu se-ndeasă

Prin negura deasă,

Prin smârcuri și zloată

Se ucid în gloată,

Pe pod se repăd

Loviți de prăpăd,

Se izbesc în dos

De malul râpos;

Podu-i frânt în două,

Săgețile-i plouă,

Coase și topoare

Cad fulgerătoare!

Și, lovit de-o rază,

Ce i-e dat să vază

Pașa Soliman?

Vede pe Ștefan,

Cum venea, curat

Ca un leu turbat,

Cu coama în vânt,

Dus de Duhul Sfânt,

Cu oștenii săi —

Ceata lui de lei!

Spulberă și taie,

Paloșu-i văpaie,

Unde trece El,

Groază-i și măcel!

Nebuniți de spaimă,

„Allah” turcii-ngaimă,

Și se sting și pier,

Cu ochii la cer;

Alții fug să scape,

Fug peste hârtoape,

Fug, se duc orbeți,

Vânați de săgeți!

Ștefan cu ai săi

Zboară după ei,

Și mi-i căsăpește

Și mi-i risipește

Și din goană mână

Liota păgână,

Și spulberă toată

Păgâneasca gloată!

Ștefan-voievod,

Slăvit de norod,

După ce-a sfârșit,

Trei zile-a postit

Cu pâine și apă,

Lumea să-l priceapă,

Mulțumind supus

Tatălui de sus.

Și cu toată slava

S-a-ntors la Suceava,

Ca un mândru crai,

Cu mare alai.

Și cu multe steaguri,

Rupte din șireaguri,

Și cu prăzi bogate

De la turci luate.

Iară doamnei sale,

Ce-i ieșise-n cale,

I-a adus o salbă

Din Cetatea-Albă,

Însă la cocon

l-a adus plocon

Sabie turcească

Să mi-o mânuiască,

Și-un arc, să-l deprindă

De mic să-l întindă...

Iar la-mpărății

A trimis solii,

Tuturor să spună

Multă voie-bună,

Precum c-a purces,

De Domnul ales,

Și s-a bizuit

De a biruit

Din sus de Bârlad,

Și-a trimis în iad,

Pe cellalt tărâm:

O sută de mii

De turci osmanlii...

Iar papa din Râm,

Pe loc ce-a aflat,

Poruncă a dat:

Călugări și clerici

Să cânte-n biserici

Rugăciuni spre slava

Celui ce-n Suceava

E scutul dreptății

Și-al creștinătății,

Cărui azi mă-nchin

Ca un bun creștin

*

Domnul să-l trăiască

Și să-l miluiască,

S-apere moșia

De toată urgia,

Mândru să-nflorească

Vița bogdănească!...