El n-ar dori să-l recunoască

Pe lume nimeni niciodată,

Să poarte pururea o mască

Pe fața lui de chin brăzdată,

Să treacă nebăgat în seamă,

Ca și o umbră prin mulțime,

Ce nici să știe cum îl cheamă

Pe tristul făurar de rime...

Doar seara când, trudit de cale,

Se-ntoarce-n casa lui sihastră,

S-audă cântecele sale

Cântate de la vreo fereastră,

S-asculte dus și nici să-i vină

În minte cânturile-acele,

Să-i pară-o inimă străină

Că suferă și plânge-n ele...