La Nürnberg, în vechiul castel,

Stăteam rezemat de-o fereastră,

Privind cum se-mbracă sub el

Orașul în negură-albastră.

Și purpur plutea în fâșii

Prin negura vânătă-a serii,

Pe uliți străvechi și pustii

Robite de vraja tăcerii.

Și cum rămăsesem visând,

Un clopot începe să sune

Așa de duios și de blând

De parcă o rugă ar spune...

El sună, și alte-i răspund

Cântând ca argintul de clare,

Și-odată s-aude, din fund,

Și clopotul domului mare!

Și valuri de-adânci armonii

Plutesc în fantastice zboruri,

Părând că sunt sute și mii

De îngeri ce murmură-n coruri...

Dar eu, ca furat de un val,

Pierdut în concertul haotic,

Mă văd într-o sală de bal,

O sală-n mărețul stil gotic.

Și albă ca albul din crin,

Ca umbra din umbră ușoară,

De mine s-apropie lin

O falnică, blondă fecioară.

Eu stau și de-abia mai respir,

Cuprins de-o sfială stângace,

Dar ochii ei mari de safir

Îmi spun că dorește să joace.

Și-ajunge doar brațul să-ntind,

Ea brațu-i pe umăr mi-așază,

Și stăm să pornim dănțuind...

Când muzica brusc încetează;

Cu pasul greoi, un străjer

Îmi tulbură singurătatea,

Iar glasul lui aspru: „Mein Herr

Îmi strigă — se-nchide cetatea!”