... Ieri, mamă, trist trecea pe stradă,

Atât de palid și-aiurit

Se clătina și sta să cadă,

Și zdrențele-atârnau pe dânsul...

Eu, mamă dragă, l-am zărit

Și m-a-necat deodată plânsul.

Da, l-am văzut și astăzi, mamă,

Tot da din mâini, vorbea mereu,

Și nici nu m-a luat în seamă.

Era pe stradă multă lume,

Și îmi venea așa de greu

Că nu puteam să-l strig pe nume...

S-au strâns în jurul lui grămadă,

Toți îl făceau bețiv, mișel,

El s-a luat atunci la sfadă,

Eu m-am apropiat cu teamă...

I-am întrebat: „Ce-aveți cu el?”

Și ei au râs de mine, mamă!...

De-aș fi avut atunci putere

Să-i bat pe toți, i-aș fi bătut!

Căci de rușine și durere

Tot sângele-mi fierbea în vine...

Dar am rămas pe loc pierdut

Și nu știam ce e cu mine...

Mi-e tată doară, și mă doare

Să-l văd batjocorit de toți...

O, mamă, fii îndurătoare,

De ți-a greșit, nu ține seamă,

Și iartă-l, iartă-l, dacă poți,

Că n-a fost el de vină, mamă...

Ori poate nu-ți aduci aminte,

Plângând amar, cum îți cerea

Să uiți ce-a fost mai înainte

Și să trăim iar împreună?

De ce cu el ai fost mai rea,

Când ești cu mine-așa de bună?

De ce l-ai izgonit cu sila,

O, pentru ce l-ai izgonit?

Cum nu te-nduioșase mila,

Și ți-ai întors cu ură fața,

Când a strigat: „Nenorocit

Voi fi de-acuma toată viața!”

Știai că o să-și piardă firea,

De n-o să-l ierți, cum te-a rugat.

Și tu i-ai dat nenorocirea,

Când numai cu o vorbă bună

Puteai să-ndrepți ce s-a-ntâmplat,

Și să trăim iar împreună...

Dar ce urât te uiți la mine!

Te-am supărat cu vreun cuvânt?

Nu ți-am vorbit cum se cuvine?

Nu sta cu fruntea încrețită...

Mai bine intru în pământ,

Decât să mi te știu mâhnită!

Căci de te supăr, mamă, oare,

Atunci, al cui o să rămâi?

Să plec și eu în lumea mare?

Să rătăcesc și eu ca dânsul

Pierdut și fără căpătâi?

Nu vezi că mă îneacă plânsul?...

Și-l văd în vis adese, mamă,

Trăgând să moară, părăsit!...

L-aud plângând încet... te cheamă...

Plângând, te roagă de iertare...

Eu, lângă el, plâng aiurit,

Tu, numai, stai fără-ndurare...

. . . . . . . . . . . . . . .

O, fie-ți milă, mamă dragă,

Și iartă-l, cheamă-l înapoi!

De vrei, îl fac eu să-nțeleagă

Că-l ierți... și o să fie bine...

O, mamă,-ndură-te de noi,

Și nu te mânia pe mine...