De-acum te las pe tine și pe-ai tăi

Și-Ardealul plin de cântec și de jocuri,

De mândre fete și voinici flăcăi...

Știu eu de mai revin pe-aceste locuri?

Ce dor mi-era de ele — căci pe-aici

Am petrecut, ca prunc odinioară!

Te sperii când de pe trecut ridici

Păienjenișul care-l înfășoară...

De-aș fi rămas ca tine, în Ardeal,

Statornic stâlp al datinii străbune,

Într-o căsuță albă, sub un deal,

Ferită de primejdii și furtune;

Să fi rămas acolo, să muncesc

Înconjurat de oameni cumsecade,

În albele cămăși ce strălucesc

Ca spuma de șuvoaie în cascade;

Să fi rămas în casa de sub deal,

De unde-n neguri vezi sclipind Carpații...

Dar eu m-am dus, și te-am lăsat, Ardeal,

Ca un fugar mi-am părăsit eu frații.

Și ce frumos era să fi rămas

Alăturea cu alții și cu tine.

Să-nalț și eu pentru dreptate-un glas

Și să v-ajut în lupta pentru bine.

Să stau și eu de tine-alături azi,

Și eu ca tine să-mi încheg cântarea

Din vuietul eroicilor brazi

Ce strigă peste culmi redeșteptarea!

Și de scriam un vers mai avântat,

Aprins de-obida silei seculare

Și eu de bună seamă-aș fi gustat

Ce dulce-i pâinea temniței maghiare...

M-am dus — și spune-mi tu ce-am folosit

Pe unde-am fost, cât am umblat prin lume?...

Azi m-aș întoarce, însă obosit,

Înfrânt și trist... Dar vremea ta acum e!

Rămâi tu dar acolo unde ești,

Să-mbărbătezi și să măngâi poporul...

Tu ai să lupți, tu ai să biruiești

Și-n cântecele tale-i viitorul.