Aud un cîntec. Vine de departe,

Adus de vîntul serii, și mă cheamă...

Nu-i plîns de fluier, nu-i suspin de-aramă,

Nici glas de om... E dincolo de moarte...

Sunt alte lumi de care nu-mi dau samă,

Viază-n noi, trăiesc în altă parte?

Ah, nu-s iluzii, nu-s păreri deșarte!

E doina ta cea dulce, dulce mamă!...

E vocea ta... Mă strigă cîteodată

De sus, de-acolo unde nu-i durere

Și unde toți ne-om întîlni odată...

— De ce se zbate pieptu-mi cu putere?...

Vai, ce-ntuneric s-a făcut deodată

În jurul meu, — ce groaznică tăcere!