SCENA I

O PIAȚĂ PUBLICĂ – SAMSON ȘI GREGORIO

SAMSON

Pe legea mea, Gregorio, să nu le mai permitem să ne ia de sus.

GREGORIO

Nu, firește, căci am rămânea jos.

SAMSON

Vreau să spun că dacă ne-or mai lua la vale, să ne ținem la înălțime.

GREGORIO

Da, numai băga de seamă, să nu ajungi la înălțimea furcilor.

SAMSON

Eu, când mă scoate cineva din țâțâni, nu știu multe.

GREGORIO

Și eu nu știu multe care să te scoată din țâțâni.

SAMSON

O javră din casa Montague mă scoate din țâțâni.

GREGORIO

A scoate din țâțâni se cheamă a urni din loc; dar viteazul stă locu-
lui. De aceea, pesemne, când tu ești scos din țâțâni, nimeni nu se mai
poate ține de tine.

SAMSON

O javră din casa Montague are să mă țină locului! Am să dau de
zid pe toți bărbații și pe toate femeile din casa Montague.

GREGORIO

Atunci ești un om slab, că numai cei slabi se dau pe lângă ziduri.

SAMSON

Ai dreptate și de aceea femeile, care sunt vase de lut ce se sparg
lesne, totdeauna-s date la zid. De aceea am să arunc peste zid pe
bărbați și am să îndes în ziduri pe femei.

GREGORIO

Cearta e între domnii noștri și între noi, slugile.

SAMSON

Ce-mi pasă! Am să fiu neom, și după ce-oi da gata pe barbați, mă
leg de fete. Are să fie vai și amar de pielea lor.

GREGORIO

De pielea fetelor?

SAMSON

De pielea fetelor ori de fetia lor. Tot una-i!

GREGORIO

Nu-i tot una pentru cine-o s-o pață.

SAMSON

O, au s-o pață cu mine, n-ai tu grijă. Știi că sunt un om și jumătate!

GREGORIO

Tot e bine că nu ești o jumătate de om! Scoate spanga [1] , uite că vin
doi de-ai lui Montague.

(Intră Abraham și Baltazar)

SAMSON

Gata! Începe tu sfada, eu te apăr din dos.

GREGORIO

Din dos? Vrei să dai dosul?

SAMSON

Nu te teme de mine.

GREGORIO

Nu, zău, să mă tem eu de tine?

SAMSON

Lasă atunci să fie legea cu noi, lasă-i pe ei să înceapă.

GREGORIO

Am să strâmb din nas, când or trece. Zică ce-or pofti.

SAMSON

Ce-or îndrăzni, vrei să zici. Eu am să le dau cu tifla: dacă s-o
prinde, ei se fac de râs.

ABRAHAM

Nouă ne dai cu tifla, signore?

SAMSON(la o parte, către Gregorio)

E de partea noastră dreptatea, dacă zic da?

Gregorio(la o parte, către Samson)

Nu.

SAMSON

Nu, signore. Nu vă dau cu tifla, signore. Dar dau și eu așa, cu tifla, signore.

GREGORIO

Cauți ceartă, signore?

ABRAHAM

Ceartă, signore? Nu, signore!

SAMSON

Altcum, de cauți ceartă, sunt la dispoziția dumitale.
Slujesc un stăpân tot așa de bun ca și al dumitale.

ABRAHAM

Nu mai bun.

SAMSON

Bine, signore.

(Intră Benvolio)

GREGORIO

Zi: mai bun; uite că vine un văr al stăpânului nostru.

SAMSON

Ba da, mai bun, signore.

ABRAHAM

Minți.

SAMSON

Trageți spada dacă vă dă mâna!
Hai, Gregorio, nu-ți uita lovitura cea faimoasă!

(Se bat)

BENVOLIO

Nebunilor, vârâți spadele în teacă.Nu știți ce faceți!

(Intră Tybalt)

TYBALT

Ce te iei la harță cu slugile? Aici Benvolio!
Privește-ți moartea-n față!

BENVOLIO

Eu fac pace
Întoarce-ți spada-n teacă, sau mai bine
Ajută-mi să-i despart.

TYBALT

Nu ți-e rușine
Cu spada-n mână să vorbești de pace?
Urăsc cuvântul cum urăsc gheena,
Ca și pe toți Montaghii și pe tine!
Mișelule! Azi între noi se-alege!(Se luptă)

UN CETĂȚEAN

Săriți! Săriți! Goniți-i cu ciomege!
Jos Capulet! Jos Montague!
(Intră Capulet în halat de noapte și contesa Capulet)

CAPULET

Ce-i larma
Aceasta? Dați-mi spada mea cea lungă!

CONTESA CAPULET

Nu, cârja! Cârja! Ce să faci cu spada?
(Intră Montague și contesa Montague)

CAPULET

Vreau spada mea! Nu vezi cum mă sfidează
Cu arma-n mână Montague bătrânul?

MONTAGUE

Rușine, Capulet! Ești un mișel!

CONTESA MONTAGUE

Nu! Nu vei face nici un pas spre el!
(Intră ducele Escalus cu suită)

DUCELE

Supuși rebeli! Dușmani ai păcii care
Mânjiți cu sângele de vecin oțelul!
Creștini sunteți? Nu, - fiare ce vărsați
Izvorul purpur ce vă curge-n vine,
Spre-a stinge focul unei uri haine!
Jos armele! De-osânda cea mai cruntă
Se fac părtași toți cei ce legea-nfruntă,
Și luați aminte ce mâhnitul duce
Azi în auzul tuturor v-aduce:
De trei ori Montague și Capulet,
Iscarăți din senin, gâlcevi civile,
De trei ori ați silit, în aste zile,
Pe veronezii doritori de pace
Și-ncărunțiți în cinste, să-și dezbrace
Podoaba mândră ce frumos le șade
Și-n mâini să prindă vechile lor suliți
Mâncate de rugină, și pe uliți
Să lupte pentru ura ce vă roade!
De tulburați orașul înc-odată,
Plătiți cu viața pacea tulburată.
Și-acum voi toți ceilalți plecați în pace.
Bătrâne Capulet, tu mă urmează,
Tu, Montague veni-vei dup-amiază
La curtea noastră s-afli ce ne place
Să hotărâm în pricina aceasta.
Plecați, vă zic, de puneți preț pe viață!
(Pleacă toți, afară de Montague, contesa Montague și Benvolio)

MONTAGUE

Nepoate, spune: tu ai fost de față,
Cine-a-nceput? cum a venit năpasta?

BENVOLIO

Când am sosit, se-ncăierase bine
Slujitorimea noastră cu a lor.
Eu sar cu spada-n mână să-i despart,
Atunci apare-nvăpăiatul Tybalt,
El mă provoacă, învârtindu-și pala [2]
Pe după cap, dar sfârtecă doar vântul,
Ce șuieră bătându-și joc de dânsul.
Pe când schimbăm noi lovituri și ghionturi,
S-adună gloata, crește-nvălmășeala,
Când iată vine ducele...

CONTESA MONTAGUE

Dar unde-i
Romeo?... L-ai văzut? Ce bine-mi pare
Că el n-a fost...

BENVOLIO

Contesă, azi la ceasul
Când nu mijise încă sfântul soare
La geamul aurit al aurorii,
Spre câmp mă duse în neștire pasul...
Acolo, pe alei, sub sicomorii [3]
Ce se întind spre-apus de-oraș, văzui
Pe fiul vostru rătăcind, dar care
Văzându-mă se adânci-n umbrare.
Înțelesei atunci dorința lui
De-a fi lăsat să meargă-ntr-ale sale
Chiar eu fiindu-mi mie de prisos -
Așa că fiecare bucuros
Fugi de cel care-i fugea din cale.

MONTAGUE

Știm că sporește-n dimineți senine
Cu lacrimi roua, și cu-adânci suspine
Cu nor din suflet înmulțește norii;
Când însă de la patul aurorii
Voiosul soare trage la o parte
Perdelele de umbră trist de moarte
Și palid mi se-ntoarce acas' feciorul
Și, ocolind lumina, trage storul,
Gonește afară ziua cea frumoasă
Și-o noapte nouă-și face-ascuns în casă,
Cu-aceste gânduri soarta rea-l așteaptă,
De nu cumva un sfat bun îl îndreaptă.

BENVOLIO

Dar pricina, o, nobil unchi, n-o știi?.

MONTAGUE

N-o știu și vai, nici nu o pot ghici...

BENVOLIO

Nu l-ai luat din scurt?

MONTAGUE

Orice mijloace
S-au dovedit zadarnice. El tace
Ne-având alt confident decât pe sine,
Și cât de sincer și discret, vezi bine.
E-așa de nepătruns, de-nchis în haina
Tăcerii-n care-și ține-ascunsă taina,
Și temător ca un boboc de floare,
Ce-i rost de-un vierme negru, main-nainte
De-a-și fi deschis petalele de soare...
L-am lecui cu-același dor fierbinte
Ce-l punem să putem afla ce-l doare,
Dar...
(Se vede Romeo venind)

BENVOLIO

Uite-l pe Romeo, vine-ncoace.
Lăsați-mă cu el. Și nu-i dau pace
Pân' ce nu vi-l descos de-a fir a părul!

MONTAGUE

O, drept răsplată pentru-ntârziere,
Dac-ai putea să aflii adevărul!
Contesă, vino.
(Montague și contesa Montague se duc)

BENVOLIO

Bună ziua, vere!

ROMEO

E-așa târziu?

BENVOLIO

Doar nouă a bătut.

ROMEO

Ce lungă-i ziua când ești abătut!
Cel ce-a plecat așa zorit de-aici
Nu era tata?

BENVOLIO

El era. Ei, și?
De ce e ziua lui Romeo lungă?

ROMEO

Dacă-i lipsește tocmai ce-o alungă!

BENVOLIO

Iubești?

ROMEO

S-a dus.

BENVOLIO

Iubirea?

ROMEO

Fericirea
De-a fi iubit...

BENVOLIO

O, pentru ce amorul
E-așa tiran cât de blajin se pare?

ROMEO

O, pentru ce legat de ochi amorul,
Își află ținta unde-l duce dorul,
Deși nu vede... Unde stăm la masă?
Dar stai! Ce luptă fu aci! - Nu, lasă!
Am și aflat. Aci e multă ură,
Dar și amorul a-ntrecut măsura.
Ei bine, ură plină de amor!
Amor setos de ură! Tot născut
Dintr-o nimica toată la-nceput!
Deșertăciune grea voioasă jale!
Haos diform de forme ideale!
Avânt de plumb! Lumină fum! Foc gheață!
Bolnav, dar teafăr! Somn de-a pururi treaz!
Ești ce nu ești: acesta e amorul
Pe care eu-l urăsc deși-i duc dorul!
Nu-ți vine-a râde?

BENVOLIO

Mai curând aș plânge...

ROMEO

De ce, o, suflet bun?

BENVOLIO

De tot ce-ndură
Romeo.

ROMEO

Vezi, iubirea-i o tortură.
Căci suferința mea ce se răsfrânge
În dragostea ce mi-o arăți, sporită
Mi-o faci prin ea și mai nesuferită...
Iubirea-i fum ce din suspine crește,
Aprinsă foc ce-n ochii dragi zbucnește,
Gustată e izvor de armonie
Ce-ngână-auzul; dar inăbușită
E val clocotitor de mare-adâncă
De lacrimi... Ah, și ce mai este încă?
Sminteală înțeleaptă! Dulce fiere!
Mă duc, iubitul meu, la revedere!

BENVOLIO

Mă părăsești așa, în drum? Așteaptă
Că viu și eu... Îmi faci o nedreptate!

ROMEO

Ah, m-am pierdut pe mine însumi! Nu-s
Aci! Eu nu-s Romeo. El e dus
Aiurea...

BENVOLIO

Spune serios pe cine
Iubești?

ROMEO

S-o pun prin lacrimi și suspine?

BENVOLIO

Nu; spune-o liniștit.

ROMEO

Faci tocmai cum
Ai spune unui biet bolnav: Acum
Fă-ți testamentul liniștit. Ce greu
Îi cade vorba asta! Dragul meu,
Ascultă, serios: iubesc - o fată.

BENVOLIO

Acestea-am și ochit-o eu îndată.

ROMEO

Ochești fără de greș în adevăr;
Și fata e frumoasă!

BENVOLIO

Scumpe văr,
Un țel frumos s-atinge lesne-mi pare...

ROMEO

Aici n-ai nimerit-o. Ca Diana,
Ferită-n zaua fecioriei sale,
Ea e invulnerabilă, vicleana.
Cu arcu-i de copil îi dă ocoale
Zadarnic Eros: nu se lasă prinsă
De-o șaptă dulce, de-o privire-aprinsă;
Cu marmura de rece, n-o încântă
Nici aurul ce-ar ispiti și-o sfântă.
O, și-i bogată-n frumusețe, însă
E tot pe-atât sărmană: dacă moare
Cu ea și frumusețea ei e stinsă.

BENVOLIO

Vrea poate să rămână-n veci fecioară?

ROMEO

O, da, și prin această cumpătare
Se spulberă-n risipă o comoară:
Căci frumusețea, când o cruți, rămâne
Sterilă și, murind, cu ea omoară
Și frumusețea zilelor de mâine;
E prea frumoasă, prea cuminte, prea
Cuminte-n frumusețea ei, căci vrea
Prin chinul meu mărirea să și-o crească;
Ea s-a jurat în veci să nu iubească,
Făcând prin jurământul ei barbar
Din minte-un mort, ce mai trăiește doar
Nenorocirea lui azi să ți-o spuie.

BENVOLIO

Ascultă-mi povața: alt leac nu e
Decât să-ncerci s-o uiți dacă se poate...

ROMEO

Învață-mă să uit întâi de toate!

BENVOLIO

Îndreată-ți ochii spre-alte frumuseți.

ROMEO

Dar s-o ador mai mult atunci mă-nveți.
Căci masca ce sărută fruntea unei
Femei frumoase, nu ne face oare
Să bănuim tot farmecul ce-ascunde
Sub negrul ei? Și poți avea puterea
Când ai orbit să uiți ce-a fost vederea,
Comoara scumpă ce-i acum pierdută?
Arată-mi o femeie ne-ntrecută
În farmece, - și-o să mă lase rece.
Ea-mi dă prilejul să văd ce mult o-ntrece
Cu farmecu-i divin fermecătoarea!
Adio dar! Nu poți să-mi dai uitarea...

BENVOLIO

Am să ți-o dau, sau mor îndatorat.
(Pleacă amândoi)