Stă departe-n plaiul Dunării cel mare

O căsuță albă, neîncăpătoare.

Ochii mei înoată-n lacrimi de căință

Cînd îmi vine-n minte mica locuință.

Dac-aș fi rămas acolo pîn' la moarte!

Dar pe om îl poartă tot dorinți deșarte...

Aripe de vultur cînd întinde dorul,

Nimenea nu poate să-i oprească zborul.

Sta pierdută mama-n deznădăjduire

Cînd cerșeam sărutul ei la despărțire.

Ah, nici pînă astăzi lacrimele-i încă

N-au putut să stîngă jalea ei adîncă!

Tremurînd întins-a brațele și plîns-a

Să rămîn acolo liniștit, cu dînsa.

De vedeam atuncea toate-așa de clar,

N-ar fi plîns, sărmana, poate, în zadar!

A speranței noastre stea strălucitoare

Ne arată basme fermecate-n zare;

Numai cînd zărim pustiul dinainte,

Ne trezim plîngînd din basmul ce ne minte.

Că pe mine tot un vis frumos, nebun

M-a purtat în lume, trebuie să spun?...

Și că lumea singur de cînd o străbat

Mii de ghimpi în cale m-au însîngerat?...

...Pămînteni se-ntorc în țara mea frumoasă:

Ce să-i spună mamei de-or ajunge-acasă?

„Spuneți-i, prieteni — drumul de vă este

Pe la pragul nostru — spuneți bună veste...