Nimfele

de Heinrich Heine

Publicată prima oară înFloare-albastră, 10 ianuarie 1899

Bat valuri plescăind în țărmul

Pustiu, și luna-i sus, pe mare...

Pe dună zace cavalerul

Cuprins de leneșă visare.

Ies albe nimfe din adîncuri,

Un văl ușor e a lor haină;

Crezînd că doarme dus voinicul,

S-apropie de el în taină.

Întîia stă, i-admiră coiful

Cu penele strălucitoare,

A doua și-află joc cu lanțul

Și ciucurii la cingătoare...

Și, fulgerînd din ochi, a treia

Îi trage spada sclipicioasă:

Proptită-n spadă mi-l privește

Și-i rîde-n față, drăgăstoasă.

A patra drăgălaș s-alintă

Pe lîngă el, șoptindu-i glume:

— O, de-aș putea să-ți fiu iubită,

Drag făt-frumos din altă lume!

A cincea mîinile-i dezmiardă!

A șasea parcă nu se-ndură,

Sfios s-apleacă și-l sărută

Întîi pe ochi, apoi pe gură...

Șiret, el nu deschide ochii,

Se simte-așa nespus de bine:

Sub farmecul tăcut de lună

Se lasă răsfățat de zîne.

Share on Twitter Share on Facebook