Pot să mă-ncred, Elviră, în știrile aduse?

N-ascunzi nimic din cele ce tatăl meu îți spuse?

Sînt încă fermecată de tot ce-am auzit:

Rodrig, iubit de tine, de el e prețuit

Și dacă din cuvinte i-am înțeles gîndirea

Socot că îți va cere ca să-i asculți iubirea.

O, spune-mi încă o dată, o, spune-mi-o mereu,

Ce te îndeamn-a crede că-i place-alesul meu?

Redă-mi din nou nădejdea ce-o socoteam apusă,

Solie-așa de dulce în veci de-ajuns nu-i spusă;

Nu poți iubirii noastre ca să-i promiți de-ajuns

Că-și poate da pe față tot focul ei ascuns.

Ce-a zis de stăruința ce-o pun pe lîngă tine

Și Sancho și Rodrigo? N-ai da pe față-n fine

Nepotrivirea care mă face să înclin

Mai mult spre cel din urmă?

Nu; cîtuși de puțin,

Ci tocmai dimpotrivă i-am spus că tu, senora,

Aceeași nepăsare le-areți amindurora,

Și fără ca pe vreunul mai mult să-l prețuiești

Te vei pleca smerită voinței părintești.

Smerenia aceasta l-umplu de bucurie,

Cum ochii lui și vorba-i îmi dară mărturie,

Și dacă vrei să afli curatul adevăr,

Ascultă dar ce-n grabă mi-a spus, de-a fir-a-n păr

„Ea-și face datoria, pot amîndoi s-o ceară,

Căci amîndoi sînt nobili, de-o vrednicie rară;

Sînt tineri, însă arde în ochii lor focoși

Virtutea strălucită a marilor strămoși.

Rodrig, el mai cu seamă, nu are-o trăsătură,

Un gest să nu-ți vorbească de marea lui bravură

Și-i dintr-un neam ce dete atîți eroi măriți,

Încît ei nasc de-a dreptul de lauri adumbriți.

Viteaz a fost și tatăl în zilele lui bune.

Virtutea lui pe vremuri trecea drept o minune;

În crețurile frunței săpat e-al său trecut,

Spunîndu-ne și astăzi de cele ce-a făcut.

Eu cred că fiul calcă pe urma lui, și dacă

Ximena vrea, iubească-l și n-are să-mi displacă.“

Mergea la adunare, și ceasul ce grăbea

I-a întrerupt cuvîntul ce-l începuse-abea,

Dar poți să vezi din vorba aceasta, mult-puțină,

Gîndirea lui spre care din amîndoi înclină.

Azi regele e vorba s-aleagă guvernor

Infantelui; și, sigur, acest înalt favor

Pe don Gomez l-așteaptă, căci rara-i vrednicie

Nu-ngăduie de altul înlăturat să fie.

Cum marile lui fapte îl fac fără egal,

În dreapta-i așteptare nu va-ntîlni rival.

Și cum Rodrig decise don Dieg să te ceară

Chiar azi, după ședință, te las să judeci dară

De nu-s destule semne că toate-ți merg în plin.

Vai, inima mea totuși cuprinsă e de chin

Și pare că refuză această veselie.

O clipă poate soarta s-o schimbe, cine știe!

Și-n fericirea-aceasta așa de mare-a mea,

Fără să vreau, mi-e teamă de-o-ntorsătură rea!

Din fericire, teama aceasta n-o să ție!

Să așteptăm sfîrșitul, oricum ar fi să fie!