Rodrig, mi-ajută cerul să te revăd în fine!

Vai!

În triumful nostru n-amesteca suspine.

O, lasă-mă o clipă măcar să mai respir,

Să pot să-ți laud fapta așa cum ți-o admiri

Tu mi-ai călcat pe urmă, și-n tine reînvie

Eroii rasei mele și vechea-mi bărbăție.

Născîndu-te din mine, din ei coborîtor,

Întiia ta ispravă întrece pe-ale lor,

Și anii tăi cei tineri, dar plini de-nflăcărare

Ajung al meu renume prin fapta asta mare.

O, vino dar și-atinge, copilul meu viteaz,

Aceste plete albe, sărută-acest obraz

Și recunoaște locul întipărit de-ocară

Pe care vitejia-ți și spada-ți o spălară!

A ta e toată cinstea; eu nu puteam uita

Că sînt născut din tine, crescut prin grija ta.

Sînt mîndru că întiia ispravă-a mea ii place

Cui datoresc viața. Ci bucură-te-n pace,

Și lasă-mă pe mine acum, la rîndul meu,

De păsurile mele să-mi văd acum și eu,

O, las‘ să-mi izbucnească nemărginita jale:

Destul ai stînjenit-o cu drepturile tale!

Nu simt mustrări de cuget de ceea ce-am făcut,

Dar cine-mi dă azi mie norocul meu pierdut?

Să te răzbune brațu-mi s-a înarmat anume

Și-a biruit, răpindu-mi ce-aveam mai scump pe lume

Nu-mi mai vorbi nimica; prin tot ce ți-am jertfit

De tot ce-ți datorisem mă cred acum plătit.

Nu, a izbîndei tale mai scumpă e valoarea!

Eu viața doar ți-am dat-o, tu mi-ai redat onoarea;

Mai mult decît la viață eu la onoare țin,

Cu-atît mai mult deci ție datornic îți rămîn.

Dar depărtează jalea din sufletul tău mare:

Onoarea-i datorie, amorul — desfătare;

Onoarea-i numai una; amorurile — mii.

Ce-mi spui tu, vai?

Aceea ce trebuie să știi!

Mi-e inima zdrobită de-această răzbunare

Și tu-i mai ceri iubirii să fie trădătoare?

Sînt tot așa de josnici, în mișelia lor,

Războinicul ce fuge și-amantul trădător.

O, lasă-mă mai bine cum sînt, avînd putința

Să fiu și demn de tine și să-mi păstrez credința.

E prea puternic lanțul spre a putea să-l rump;

Ximena mea pe lume e tot ce am mai scump,

Și pentru că ursita cea crudă ne desparte,

Unica mîntuire mi-o voi găsi-o-n moarte.

Nu-i vreme mîntuire în moarte-a căuta,

Acum cînd e nevoie de bărbăția ta.

A maurilor flotă stă gata de năvală.

Norodu-i plin de groază, la curte zăpăceală,

N-auzi decît jălanii la fiecare pas,

De bună samă fluxul, la noapte, peste-un ceas;

Îi va lăsa pe mauri în port pe nesimțite,

În mijlocul acestor nenorociri cumplite

Cari umplu de teroare pe mari ca și pe mici,

Norocul îmi trimise cinci sute de amici

însuflețiți cu toții de-aceleași gînduri bune,

Venind de bunăvoie ocara să-mi răzbune.

Tu le-ai luat nainte; dar bravele lor mîni

Se vor scălda mai bine în sînge de păgîni.

Mergi dar acolo unde te-așteaptă numai slavă,

Mergi și-i condu în luptă, făcînd fără zăbavă

Din pieptul tău, în calea păgînilor, zăgaz:

De vrei să mori, încalțe să mori ca un viteaz!

Fă regele să-ți fie dator pierzării tale,

Viața sa și slava împărăției sale.

Dar nu, mai bine fruntea-ți cu lauri s-o-ncununi.

Nu-ți mărgeni mărirea o palmă să răzbuni;

Ci du-o mai departe; silește prin putere

Pe rege la iertare, Ximena la tăcere;

Și dacă-ți este dragă Ximena ta, să știi

Că doar pe calea asta mai poți iertat să fii.

Dar prea e scumpă vremea s-o pierdem în cuvinte

Aș vrea să zbori la luptă c-un ceas mai înainte.

Învinge dar, să vadă monarhul în sfîrșit

Că ce-a pierdut în conte în tine-a dobîndit!