Scena I

DON RODRIGO, ELVIRA

ELVIRA

Tu, don Rodrig! Ce cauți aci, nenorocite?

DON RODRIGO

Vin să-mi urmez cărarea sărmanei mele-ursite! elvira

De unde-ți iei tu însă curajul, de-ai venit
Pe locurile-acestea pe care le-ai cernit?
Îi urmărești și umbra în casa lui, haine?
Nu l-ai ucis tu însuți?

DON RODRIGO

Viața lui, știi bine, Era o pîngărire a numelui ce-l port.

ELVIRA

Dar adăpost să cauți în casa-acelui mort!
Găsi azil într-însa vreun ucigaș vreodată?

DON RODRIGO

Dar tocmai de aceea eu vin la judecată.
Nu mai privi la mine cu aerul mirat:
Eu moarte-am dat, și-acuma cer înapoi ce-am dat.
Ximena mea iubită îmi e judecătorul,
Și moartea mea o merit, căci i-am pierdut amorul.
Și ca supremul bine acuma vin să cer
Din gura ei osînda, de mîna ei să pier!

ELVIRA

Mai bine fugi din față-i și nu-i mai sta în cale,
Nu mai chema asupra-ți urgia urei sale:
Te-ascunde și-ocolește întîiele porniri
La care pot s-o-mpingă mînia ce-i inspiri.

DON RODRIGO

Nu! nu! această scumpă și gingașă făptură
Pe care am jignit-o nu are-atîta ură,
Și sînt în stare-o mie de morți să ocolesc,
Să pot să mor de mîna-i și ura-i s-o-nzecesc!

ELVIRA

Ximena e la Curte, în lacrime scăldată,
Și va veni-nsoțită de-amicii săi îndată.
O, fugi, Rodrig, ai milă: nu mă mai chinui!
Ce-or spune bîrfitorii de te-or vedea aici?
Vrei tu să fie încă și-n gura lumii dată
Că rabdă pe-ucigașul sărmanului ei tată?
Are să vină, vine, o văd. O, dacă vrei
Să-i cruți, Rodrig, onoarea, te du în calea ei!

(RODRIG se ascunde.)