Nu viu aici, Ximenă, durerea să-ți alin,

Ci ca să plîng cu tine, cu tine să suspin.

Împărtășiți mai bine obșteasca bucurie,

Lăsîndu-mi supărarea și lacrimile mie:

Azi cine alta-n lume se poate tîngui?

Primejdia din care Rodrig ne mîntui

Și pacea datorită doar vitejiei sale

Sînt numai pentru mine prilej de-adîncă jale.

Da, brațul său puternic, de lume preaslăvit

E numai pentru mine funest și urgisit!

A săvîrșit, Ximeno, minuni fără păreche.

Supărătoarea veste mi-ajunse la ureche

Și laude răsună în gura tuturor

De marea-i vitejie și tristul său amor.

Te superi că poporul de laude-l încarcă?

Dar ți-era drag pe vremuri acest Rodrigo, parcă,

Și tu-i erai lui dragă și el ți-era supus —

Poți să te simți dar mîndră că-l vezi așa de sus.

Să-l ridicați în slavă ușor vă este, vouă,

Dar pentru mine-i veșnic o suferință nouă

Această preamărire a vitejiei lui:

Văzînd cît prețuiește, văd astăzi ce pierdui!

Ah, neplăceri amare a celei ce iubește!

Cu cît îl văd mai vrednic, cu-atît iubirea-mi crește,

Și totuși datoria ce-o am, să mă răzbun,

Mai tare-i ca iubirea și-mi cere să-l răpun.

Ieri datoria-aceasta făcu pe toți curtenii

Ca să admire marea virtute a Ximenii

Și să-i deplîngă soarta, așa li s-a părut

De-nălțător curajul pe care l-ai avut.

Dar vreai s-asculți tu sfatul unei amice bune?

Aș fi nelegiuită de nu i m-aș supune.

Ce-a fost ieri nu mai este îndreptățit și azi.

Al nostru singur sprijin e-acum acest viteaz,

El e-adoratul țării, sărbătoritul zilii,

A maurilor spaimă și razemul Castilii.

Chiar bunul nostru rege e azi încredințat

Că tatăl tău în mîndrul Rodrig e renviat,

Și cu atît îți este greșeala ta mai mare

Că urmărești prin moarte-i a statului pierzare.

Ca să-ți răzbuni un tată, cum? crezi că e permis

Să-mpingi o țară-ntreagă pe margini de abis?

Dar către noi purtarea-ți e oare legitimă?

Luat-am oare parte și noi ceilalți la crimă?

De bună samă-n urma acestui trist duel

Nu te silește nimeni să te cununi cu el,

Ci dacă vreai, Ximenă, s-asculți a mea povață:

Din inimă-ți alungă-l, dar lasă-ni-l în viață!

Atita bunătate, vai! eu nu pot avea:

Cu mult mai nendurată e datoria mea.

Deși la el mi-e gîndul în fiecare oră,

Deși-l răsfață-un rege și un popor l-adoră,

Toți străluciții lauri ce-i pun pe frunte ei,

Eu vin ca să-i întunec sub chiparoșii mei.

Da, e frumos, e nobil atuncea cînd, in dorul

De-a-ți răzbuna un tată, știi să-ți jertfești amorul,

Dar crede-mă că-i încă mai nobil, mai frumos

Să te jertfești de dragul obștescului folos.

Lipsindu-l de iubirea ce-i arătai odată,

E cea mai grea pedeapsă ce-i poate fi lui dată.

În joc e mîntuirea întregii-mpărății:

Și-apoi chiar de la rege ce crezi să mai obții?

Nu pot să mă astîmpăr chiar de nu-mi dă dreptate.

Gîndește-te mai bine, Ximena mea, la toate.

Adio; ca să cugeți în tihnă-acum te las.

Voi asculta, prințesă, al datoriei glas.