Nu este un zvon numai? Știi bine tu, Elviră?

Nici nu-ți închipui lumea ce călduros l-admiră

Și-nalță pîn’ la ceruri în repetat ecou

Isprava săvîrșită de tînărul erou.

A maurilor oaste e rușinos zdrobită:

Grăbit i-a fost atacul, și fuga mai grăbită.

Războinicilor noștri nici chiar trei ore-ntregi

Le deteră izbîndă și prizonieri doi regi…

Iar meritul e numai al lui, pe cît se spune!…

Cum, brațul lui Rodrigo făcu așa minune?

Pe-acești doi regi, Rodrigo el singur i-a învins

Cu mîna sa: el singur cu mîna sa i-a prins.

De unde-aflași tu însă aceste zvonuri stranii?

Orașul tot răsună de imnuri și litanii,

Numindu-l fericirea întregului popor

Și îngeru-i de pază și-al său liberator.

Și regele ce spune de-atîta vitejie?

Rodrig se teme încă în fața lui să vie.

Don Diego însă vesel i-aduce-ncătușați

Ca să-i înfățișeze pe robii-ncoronați,

Cerînd măriei sale, ca o favoare rară,

Să vadă pe viteazul mîntuitor de țară.

N-o fi rănit?… Ci spune!…

Nu știu dacă-i rănit.

Dar vino-ți în simțire! Cum te-ai îngălbeniți

Mînia mea slăbită de-asemenea-mi revine!

Să mă-ngrijesc de dînsul și să mă uit pe minei

Toți îl înalță-n slavă și eu l-înalț cu eil

Mîndria mea-i uitată și mut e glasul eil

Taci, inimă sărmană, și-năbușește-ți plînsul:

De-a-nvins doi regi, pe tatăl mi l-a ucis tot dînsul,

Și-oricîte osanale îmi sună în auz,

Aice însă totul mă face să-l acuz.

Această haină tristă ce spune neagra-mi jale

E cea dintîi dovadă a vitejiei sale.

Voi, ce-ntăriți un suflet muncit de îndoieli,

Zăbranice și văluri, lugubrelor găteli,

Podoabă ce întîia izbîndă-a sa-mi prescrie,

Necontenit vorbiți-mi de trista-mi datorie,

Și cînd mînia-n mine va lîncezi din nou,

Asmuteți-o-mpotriva semețului erou!

Siliți-o ca să-mi ducă la capăt răzbunarea!

Infanta iat-o, vine; alină-ți supărarea.