Vei asculta mîndria străbună care-ți cere

Acum între mărire și dragoste s-alegi?

Sau dragostea a cărei și vrajă și putere

Te-mbie fără preget să-nfrîngi aceste legi?

Ah, căreia din două vei da tu precădere,

Sărman vlăstar de regi?

Rodrig, ești demn de mine și te-aș putea alege,

Deși viteaz, tu însă, vai! nu ești fiu de rege!

Destin fără de milă, a cărui nendurare

Desparte-a mea mărire de fericirea mea!

E scris in ciuda unei virtuți așa de rare

Amorul meu să poarte o luptă-așa de grea?

Ah, inima-mi sărmană ce-o să îndure oare

Și cum va geme ea,

De n-o să izbutească în veci să se închine

Iubitului, nici focul iubirii să-și aline!

Dar totuși stau și cuget și nu pot înțelege:

Cînd el e-atît de vrednic, de ce-aș mai ezita?

Deși am fost născută pe seama unui rege,

E-o cinste pentru mine, Rodrig, să fiu a ta!

Cînd ai învins pe mauri, ar fi o fărdelege

Coroană de-ai purta?

Și numele tău falnic de Cid nu dovedește

Că faima ta măreață pe zi ce merge crește?

El totuși e-al Ximenii, deși e demn de mine!

Îmi pare rău de darul pe care i-l făcui.

Nici moartea unui tată nu poate să-i dezbine,

Și ea, de silă numai, proclamă vina lui.

În toată războirea aceasta pentru mine

Nici o nădejde nu-i,

Căci spre-a-mi mări pedeapsa, ursita, vai! permite

Iubirei să dureze și-n inimi învrăjbite!