Elviro, vai, cît sufăr! Ce vrednică-s de jale!

Nu văd nici o nădejde, am presimțiri fatale!

N-am nici un gind de care să nu mă înfior

Și fără pocăință nu pot avea un dor!

Pe doi rivali în luptă mînia mea-i împinge,

Au să mă coste lacrimi, oricare ar învinge;

Și-n cartea sorții mele oricum îmi este scris,

Nerăzbunat mi-e tatăl, sau, vai! Rodrig ucis!

De-i una ori de-i alta, vei fi mai împăcată,

Sau capeți pe Rodrig, sau fi-vei răzbunată,

Și-apoi oricît destinul va fi de nendurat,

Ea-ți mîntuie onoarea și-un mire-ți va fi dat.

Cum? pe-ucigașul tatei? pe-al lui Rodrigo, poate?

Pe unul din făptașii acestor mari păcate?

Oricum s-alege soarta, ea-mi dă un soț pătat

De sîngele pe care mai mult l-am adorat;

Oricum s-alege soarta, durerea mă ucide

Și mă-ngrozesc de ceea ce lupta va decide,

O, dor de răzbunare și tu, amor, tăceți,

Voi vă sfădiți pe seama sărmanei mele vieți,

Și tu, cîrmuitorul umanelor destine.

Sfîrșește-această luptă așa cum e mai bine:

Nici unul să nu-nvingă și nici să fie-nvins.

Ar fi prea aspră soarta; și lupta ce s-a-ncins

Ți-ar da prilej la chinuri și mai amare poate,

Lăsîndu-te, stăpînă, să ceri mereu dreptate,

S-arăți aceeași ură mereu, să urmărești;

Mereu viața celui pe care tu-l iubești.

Mai bine-i biruința de-ar fi să-l încunune,

Ea datoriei tale tăcere i-ar impune

Și bunul nostru rege te va sili atunci

S-asculți îndreptățită de-a inimei porunci.

O, dacă el învinge, crezi că mă dau învinsă?

Prea sfîntă-i datoria-mi și jalea-mi prea nestinsă,

Și nu ajunge numai ca regele să vrea

Sau lupta să decidă în defavoarea mea!

A-nvinge pe don Sancho nu-i greu, dar n-o să poată

Să-nvingă și mărirea Ximenii totodată;

Și chiar dacă Rodrigo va birui acum,

Onoarea mea-i va scoate mii alți vrăjmași în drum.

Stăpînă mea, asemeni cuvinte nu mai spune,

Să nu se-ndure cerul cumva să te răzbune!

Cum! vrei să pierzi prilejul acesta fericit

Ce focul urei tale l-ar potoli-n sfîrșit?

Dar ce vrea datoria aceasta nempăcată?

Ori moartea lui Rodrigo îți dă-napoi un tată?

O grea nenorocire îți pare prea puțin?

Vreai lacrimi peste lacrimi, suspin peste suspin?

Nu, nu, cu-astfel de gînduri stăpîna mea iubită,

Nu-ți meriți fericirea ce-ți este hărăzită

Și-ți va impune dreapta mînie-a Celui Nalt,

Prin moartea lui Rodrigo, să-l iei pe celălalt.

Elviro, îmi ajunge atît amar și jale

N-o mai spori tu încă prin prevestiri fatale,

Aș vrea să fug de ambii, dac-aș putea să sper,

De nu, pentru Rodrigo-nalț rugăciuni la cer.

Nu că mi-e drag, dar dacă Rodrig nu biruiește,

Voi fi a lui don Sancho, cum am promis, firește…

La gîndul ăsta numai mi-e sufletul-îngrozit…

Ce văd, amar de mine? Elviro, s-a sfîrșit!