Sire, nu se mai cade să fie tăinuit

Ce n-am putut ascunde oricît m-am chinuit.

Știți că iubeam și, totuși, în dreapta mea mînie,

Vream să jertfesc o viață atît de scumpă mie,

Și maiestatea-voastră chiar a putut vedea

Iubirea-mi sugrumată de datoria mea.

Rodrig e mort acuma, și moartea-i schimbă, iată,

În jalnică iubită vrăjmașa nempăcată,

Ceruse răzbunare acel ce m-a născut,

Acum să plîng îmi cere amorul meu pierdut:

Luîndu-mi apărarea în oarba lui pornire,

Don Sancho nu-mi aduse decît nenorocire,

Și-acum să fiu datoare, cum am făgăduit,

S-ajung răsplata celui ce m-a nenorocit!

O, de pătrunde mila o inimă de rege,

Îndură-te, stăpîne, revoacă-această lege.

Ca preț al unei lupte în care am pierdut

Tot ce-aveam scump pe lume, îi las a] meu avut,

Don Sancho să mă lase pe mine mie însumi,

Îngăduiți-mi, sire, să-mi plîng în tihnă plînsu-mi,

Jelind, la adăpostul cel sfînt al unui schit,

Pîn‘ ce-oi muri, pe tata și scumpul meu iubit!

S-a dat pe față-n fine și nu mai crede, sire,

Că-i un păcat să-și spună năvalnica iubire.

Ximena, ești greșită, Rodrig nu a murit.

Don Sancho-vins, pesemne, n-a spus-o lămurit.

De-aprinderea-i prea mare, fu, sire, amăgită,

Veneam să-i spun cum lupta fusese săvîrșită.

Acest războinic nobil, ce-i adorat de ea,

„N-ai nici o teamă”,-mi zise pe cînd mă dezarma,

„Te las mai bine teafăr să părăsești arena,

Decît să vărs nu sînge riscat pentru Ximena,

Dar cum de datorie la Curte sînt chemat,

Te du și-i spune lupta așa cum s-a urmat

Și ca trofeu prezintă-i din parte-mi a ta spadă…”

Așa făcui eu, sire. și-a fost destul s-o vadă,

Spre-a crede fără preget că sunt învingător,

Și-atunci minia-i dete pe față-al ei amor

Cu-așa avînt năprasnic și-atîta nerăbdare

Că n-am putut să capăt o clipă de-ascultare.

Deși înfrint, eu totuși acum sînt fericit

Și dacă-mi văd azi visul iubirii nimicit,

Înfrîngerea mi-e scumpă, fiindc-a fost în stare

Să dea ca pilda lumii o dragoste-așa mare!

Nu mai roși, copilă, și nu mai căuta

Zadarnice mijloace s-ascunzi iubirea ta.

Ne-o spune doar sfiala ce-ți înflorește fața.

Punîndu-i în pericol de-atîtea ori viața

Viteazului Rodrigo, destule-ai încercat,

Și tatăl tău azi poate să doarmă împăcat.

Vezi lămurit că alte sunt căile divine:

Făcuși tot pentru dînsul gîndește și la tine,

Și-ascultă fără murmur al regelui tău sfat,

Ce-ți dă un soț prea vrednic și-atît de adorat.