54

București, 9/21 iulie, [1887?]

Iubitul meu, domnule Iarnik, Zilele astea mi-a trimis Dumnezeu o bucată de pîine, și dobîndind-o mi-am adus aminte că-ți sunt dator. Deși vorbisem ca să-mi dai de lucru, cu care să-mi plătesc datoria, dară am socotit că tot mai bine este să scape cineva de datorie cu un ceas mainainte, și deci, am rupt o bucățică din pîinea ce mi-a trimis-o Dumnezeu, și îți înaintez aci închis 200 Iei noi. Sper să mai capăt o bucățică de pîine de la gramaticile d-lui Coman și atunci îmi voi aduce aminte din nou de d-ta.

Pînă atunci, te rog să mă ierți de întîrziere și să-mi dai voie să-ți strîng mîna, ca la un frate.

Doamnei Iarnik și copilașilor sănătate și închinăciune.

Să auzim de bine, P. Ispirescu

București, 6/18 ianuarie, 1873.

1

Iubite domnule Aristide, Daca n-ai priimit pînă acum nici o scrisoare de la mine, cauza este, cum știi, că sunt foarte ocupat. Acum chiar îți scriu, cum se zice, printre picături. Mai toate părțile din scrisorile ce ai trimis tatălui d-tale permise de a se vedea și de alții, le-am citit și îți mulțumesc pentru pasagele ce mă privesc direct pe mine și pe ai mei. Ai noștri te doresc și ar voi să te vază cît mai curînd reîntors în familie cu diploma de doctor.

Descrierea ce faci institutului ale cărui cursuri le urmezi mi-a plăcut și bine faci de te ocupi. M-am bucurat cînd am citit pasagele in care promiți a face în fiecare scrisoare cîte o descriere de felul acesta și pot zice că aceasta chiar va fi un studiu pentru d-ta, daca te vei ține de vorbă.

Cele zise însă în privința preotului, mi s-au părut o ironie atît de amară pe cît și de aspră.

Aceasta m-a făcut să cuget la multele cuvinte desprețuitoare ce se aruncă cu atîta ușurință asupra religii[i] noastre, la noi, de către pretinșii noștri învățați și cari sunt atît de funeste junimii ce acum se ridică.

Ei bine, cînd s-ar profera asemenea cuvinte in prezența mea, știi ce aș face? Aș pune chestiunea următoare:

— Domnule, trebuie să avem o religie? Și daca mi s-ar răspunde afirmativ, eu aș zice: daca trebuie să aparținem unei religii, suntem obligați a o respecta cu desăvîrșire, însuși cu toate formalitățile ei, astfel încît să nu dăm de sminteală pe aproapele nostru care poate să fie mai slab în credință, cu judecata mai mărginită și care poate să-și închipuiască altfel vorbele ce ar auzi ieșind din gura noastră în privința religii[i] și atunci facem pe cei ce ne ascultă să devie nenorociți, nemaiștiind ce să crează.

Noi, pentru cei ce ne încongioară, trebuie să vorbim cu atîta demnitate pentru religie încît cei ce ne ascultă să fie coprinși de respect; nimeni nu scotocește conștiințele noastre spre a cerceta, daca, cînd ne închinăm după obiceiul religii[i], în care ne-am născut, ne gîndim la Acela care ține toate, fie acela numit Dumnezeu, Natura, Alah, Adonai și daca credem după învățăturile lui Brahma, Confucius etc.

Iar de mi s-ar răspunde negativ, eu unul mai bine m-aș duce să locuiesc cu bestiile codrilor, unde mi se pare a fi mai în siguranță decît în mijlocul semenilor mei. Fără religiune, nu mai este societate, nu mai este familie, nu mai poate fi pace Intre oameni. Lipsa de religiune va să zică distrugerea societății.

Rău se amăgesc doctrinarii de astăzi cînd propagă desființarea unor instituții la care au conlucrat atîtea capete eminente ale timpilor trecuți și în atîtea și atîtea mii de ani, fără a putea pune altceva mai bun și mai solid în locul lor.

Se știe însă că mai lesne este a distruge decît a construi.

Se va zice că se combate numai formalitățile; eu unul zic că acestea sunt numai niște cuvinte amăgitoare, ca să se poată ataca fondul și iată de ce:

Care instituțiune politică și socială nu-și are formalitățile sale, fără de care nu poate exista?

Să se vază instituțiunea militară și să mi se spuie daca nu sunt formalități și încă foarte numeroase; și cînd cauți bine vezi că-și au cuvîntul lor de a fi pentru că altfel disciplina și preciziunea exercițiilor ostășești n-ar mai însemna nimic.

În magistratură, asemenea sunt destule formalități etc. Nici timpul nu iartă, nici cunoștințele întinse ce se cer și pe care nu le am asupra feluritelor formalități, nu-mi permite a mă întinde asupra descrierii lor; destul că ne mulțumim a ne scoate căciulile de pe cap înaintea unei pînze puse în vîrful unei prăjine, supranumindu-l stindard; dară ne codim, scoțînd cuvinte ofensatoare, a ne descoperi capetele cînd ne aflăm în prezența unei icoane sau a unor moaște. Și unul și altele sunt ceea ce sunt; noi le știm, noi le cunoaștem; dară favorizăm pe unul și desprețuim pe altele.

Cine ne oprește pe noi de a cugeta? Cine ne împiedică de a adora Natura? Numai să nu fim netoleranți.

Să lăsăm și noi pe alții, fără să rîdem ori să ne batem joc de dînșii, de a se închina lui Dumnezeu, soarelui etc. fiecare după pofta inimii lui.

Se va mai zice, poate, că spre a dărîma bigoteria, superstițiile și cîte alte nagode, sunt siliți oamenii de la noi a se servi de niște arme ca acelea ca să lovească în religie. Vei judeca prin d-ta însuți acum cînd ești în mijlocul celui mai civilizat popol, daca pietatea românilor se poate numi bigoterie, și daca acel popol din sînul căruia iese lumina științelor ce se resfrînge peste toată lumea, daca acel popol, zic, care posedă atîtea somități, atîția oameni savanți,nu este mai superstițios decît popolul nostru.

Pretinsa bigoterie și superstiție nu se va putea stîrpi pînă va mai exista oameni pe lume. Pînă cînd natura va voi să doteze pe unii oameni cu pietate, pe alții cu ferocitate, pe unii sceptici, pe alții creduli etc., lucrurile și cursul așezămintelor ci va rămînea în starea în care a voit natura să le legiuiască și prin urmare pigmeii doctrinari de astăzi nu vor putea să smulgă din inima omului ceea ce natura a pus acolo, dară va putea să-l avilie aducîndu-l în stare de bestie.

Văz că m-am întins prea mult asupra unor lucruri despre care nu m-a întrebat nimeni. Să nu crezi iubite domnule Aristide că voiesc a da lecții. Departe de mine astă idee, fiindcă n-am nici capacitatea, nici erudiția ce se cere de la un asemenea om. Pun numai în vederea dumitale cugetările mele și te rog să le examinezi. De-ți va putea servi la ceva aș fi prea fericit.

În epistola adresată tatălui dumitale întrebi daca a ieșit de sub tipar codicile editat de d. B. Boerescu. Află că pînă acum nu s-a terminat, dară sunt în lucru ultimile coaie. Precum ți-am spus verbal îți fac cunoscut și prin aceasta că noi am pus, ca la toate cărțile, 10 coaie mai mult de imprimat. Aceasta în limbagiul tainic tipografic se numește prisoase. Se întîmplă totdauna la tipar de strică din unele coaie mai multe, din altele mai puține, astfel încît la legat, de multe ori, nu se poate complecta nici un exemplar, ba încă alteori să lipsească chiar din suma fixată. De mai multe ori se întîmplă de se poate complecta patru sau cinci exemplare. Din acestea două se opresc pentru biblioteca tipografiei noastre. De se va putea complecta din codice un număr de exemplare, după ce vom opri exemplarele reglementare pentru tipografie, din ce va rămînea vă voi putea procura unul; și atunci după ce voi găsi timp d. Boerescu să-l subscrie, căci fără de aceasta nu pot scoate în public niciun exemplar.

Știi, iubite domnule Aristide, că am tipărit o colecție de basme; și fiindcă din legendele noastre iese in relief latinitatea noastră aș voi să trimit cîte un exemplar la literații cei mai în ramură din Europa și la filoromâni. Daca vei afla adresa lui Philaret Chasle și a lui Ménan și locul locuinții lor, te rog să mi le comunici. Asemenea de vei auzi și despre alți bărbați cari se ocupă de români fie din Italia, fie din Spania, binevoiește a mi le comunica și pe acelea.

Vei fi auzit de mizeriile ce s-a întîmplat la teatrul din București. Cîțiva juni au fluierat o primadonă. Prefectul poliției i-a oprit. Ei au fluierat iarăși și poliția a pus mîna pe dînșii și i-a pus la umbră. Camarazii arestaților s-au decis să-i răzbune și unul din ei, căzut la sorți, anume Florescu a pălmuit pe prefect în foaierul teatrului. A fost însă judecat și trimis la închisoare.

Moartea lui Napoleon a cauzat mare întristare românilor. Joi la 4 curent s-a făcut parastas la toate bisericile din țară pentru repaosul sufletului binefăcătorului românimei.

Noi avem un timp de primăvară. Nu-mi aduc aminte în viața mea să fi văzut o iarnă așa de bună ca aceasta. Un cer albastru, un soare strălucitor, o atmosferă căldicică, de-ți place să trăiești. Nopțile sunt cam reci, însă milioanele de stele ce licăresc suspanse în aer fac ca și nopțile să fie plăcute.

Aș voi să-ți scriu multe, multe, să-ți dau nuvele variate din țară. Nu pot să mă întinz mai mult, fiindcă timpul îmi lipsește și sunt sforțat de ocupațiile mele să-mi pun pofta în cui.

Pentru afacerea ce te rugasem îți voi scrie cu altă ocazie.

Eu și ai mei îți urăm succes bun și sănătate perfectă.

Să auzim de bine, P. Ispirescu

P.S. Am priimit de Anul Nou ca dar un album de mărci minunat.

2

București, 12 aprilie, 1873.

Iubite domnule Aristide,

Ar trebui să mă scuz oarecum că răspund tocmai acum epistolei dumitale de la 12 februarie trecut; găsesc însă că este de prisos cînd dumneata știi cît sunt de ocupat și cum fiecare oră a zilei îmi este însemnată de ceea ce am să fac. Nu-mi rămîn decît cîteva ore ale nopții în care mă pot ocupa de lucruri ce mă privesc personal. Ei bine, unele din aceste părticele nopturne de timp le consacru spre a-ți scrie; de aceea să nu mă acuzi de neglijență daca sunt așa de rar.

Am simțit mare mulțumire sufletească cînd am auzit că te-a impresionat cele zise de mine în epistola precedentă și o repet că aș fi fericit daca te va putea servi la ceva unele din neînsemnatele mele cugetări.

Complimentele din epistola dumitale nu le pot privi ca trimise la adresa mea. Ele sunt prea povăroase și nu le pot purta. Știi că pretențiile îmi lipsesc și aș dori ca epistolele noastre să conție idei mai puțin lustruite și îmbrăcate mai simplu. Fondul însă să căutăm a fi cît se poate de lămurit.

Departe de mine ideea de a te crede un petrolist (sic!) etc. cum zici dumneata că mi s-a părut a te crede după vorbele din epistola dumitale relativ la popa d-acolo. Cunosc și pe domnul tatăl dumitale; te cunosc și pe dumneata. Altceva este a fi cineva bulversator al principiilor de ordine deja admise și altceva este a fi liberal în adevăratul înțeles al cuvîntului.

Pe Hobbes l-a combătut și dezaprobat toți cîți l-au citit. Rătăcirea lui prea este bătătoare la ochi. Cu toate astea noi suntem datori a citi și e bine a citi cît de mult spre a ști cum cugetă cutare sau cutare.

Nenorocirea noastră a românilor este că ne-am tot îndopat cu teorii. Am primit fără rezervă toate doctrinele expuse de autori în cărțile ce am cetit și am devenit îndoctrinați orbi. Din toți timpii filosofia s-a ocupat cu lucruri pe cari nu le putea pipăi. Cîte capete filosofice, atîtea opiniuni. Să nu ne rătăcim a cerceta și judeca lucruri ce nu se pot percepe ori atinge. Filosofia se nutrește numai de păreri, cari mai de cari mai eronate.

Sunt secuii de cînd filosofia îmbla dibuind să cunoască necunoscutul. Cîte sisteme atîtea neexactități. Și astăzi știința aceasta, daca părerile unora și altora se poate numi știință, n-a ajuns mai departe de ceea ce era acum cîteva mii de ani. Încotro își întoarce cercetările sale spre a ajunge la un adevăr real, întîlnește barieri puternice peste care nu mai poate trece; și de aci se pune pe păreri, pe închipuiri, unele mai puțin veridice decît altele.

Practica și experiența mi se par a fi mai proprii pentru noi românii pînă cînd să putem a ne consolida educația noastră națională; și să lăsăm naturei și timpului grija de a mai produce vrun cap-fenomen, ca cela ce pierdurăm de curînd, cum a produs și alte națiuni; căci trebuie să știi că nu toți timpii produc asemenea rarități. Pînă atunci să cultivăm științele și mai cu seamă pe cele exacte și în aplicarea lor să căutăm a fi mai practici.

Avem noi multe alte lucruri de cercetat decît religia. Să terminăm pe acelea cu bine sau să le ducem la o perfecțiune de neimputat și apoi de va trebui vom veni și la aceasta. Ar fi bine deocamdată să mai lăsăm la o parte și dualisme, către care zici că și dumneata înclini și materialism și să nu ne pronunțăm pentru nici o sistemă de filosofie, pînă nu vom fi în stare să aprofundam cunoștințele noastre, ca să putem discerne bunul din rău.

Eu cred că pentru români ar fi mai bine și mai nimerit azi a practica o filosofie rațională, sănătoasă și economică.

Viind la questiunea religioasă, iubite domnule Aristide, daca voim să fim ortodoxi și să trăim în religia părinților noștri, apoi biserica română nu admite dualismul; ea este curat spiritualistă și iată că înclinarea dumitale te împinge pe o pantă pe care, daca vei aluneca, vei merge alături cu religia.

Nu este o justificație ceea ce zici dumneata, permite-mi să ți-o spui, că nu se poate griji cineva la Paris, pentru că acolo nu se poate posti.

Primo: A posti, în sens moral, este a intra omul în sine, a nu face altuia ceea ce nu-i place să-i facă lui altul; și aceasta este la care biserica noastră ține mai mult. Ca să dezvoltez această idee să lăsăm că spațiul unei epistole este insuficient, dară ar trebui o scrisoare îndelungă, ceea ce nici capacitatea nu mă ajută a face, nici facilitatea a mă exprima. Numai să cugete cineva și tot va fi de ajuns. Pot să simț toată învățătura coprinsă în aceste cîteva cuvinte; n-am însă atîta forță ca să pun pe hîrtie simțămintele și cugetările mele. Secundo: Post, în sens material, se poate face nu numai în Paris, ci și în mijlocul unui popol de atei. E destul să mănînce cineva pîine și să bea nițel vin cu apă trei zile și alte neînsemnate abțineri să facă și apoi se poate împărtăși. Să nu mi se obiecteze că un asemenea post de trei zile slăbește corpul; eu am postit cu pîine și vin săptămîni întregi și tot nu m-am slăbit la etatea în care mă aflu; nu însă ca să mă cominic ci pentru altceva.

Biserica noastră este atît de dulce, atît de îngăduitoare, încît nu sforțează pe nimeni a face ceea ce zice că nu poate. Ea n-are agenți care să bată la tălpi și să silească pe oameni a-și împlini datoriile religioase. E destul să aibă cineva bunăvoință și conștiință și totul se face cu bine.

Mă rezum: Daca este să trăim în religia părinților noștri și să nu devenim renegați, părerea mea ar fi, cum am zis și în epistola precedinte:

„Daca trebuie să aparținem unei religii suntem obligați a o respecta cu desăvîrșire etc., etc».

Aș voi să întinz cît de mult discuțiunea asupra acestei materii, mă opresc însă, nevoind să-ți fur timpul care este atît de prețios și necesar unui student. Și fiindcă zici că te atrage o asemenea discuțiune îmi place a crede că voi continua a-mi mulțumi curiozitatea ce zici că am de a vedea cît estedeplăcut să dezlegi chestiunile cele mai subtile cu ajutorul filosofiei, așteptînd să-ți împlinești promisiunea că vei întreține astă gingașe corespondență, cu o condițiune însă, ca să-mi scrii cînd timpul te va ierta, fără să te substragi de la studii.

Îți mulțumesc pentru bunăvoința ce ai de-a-mi spune atîtea lucruri din Paris care să mă intereseze. Unica dorință, deocamdată, de a ști cîte ceva de acolo este numai cele relative la tipografie. Daca poți și ai ocazie, informează-te despre cele ce se atinge de tipografie și scrie-mi. Corpul tipografic de acolo are mai multe asociații: a patronilor, a protilor, a lucrătorilor.

Daca vei afla să se fi introdus ceva ameliorări spre perfecționarea măiestriei, spre îmbunătățirea soartei lucrătorilor etc. iarăși să-mi scrii, fiind doritor a ști unele ca acestea.

Informațiile ce-mi dai despre persoanele cărora să le trimit Basmele ce am tipărit sunt bune. Peste puțin le voi adresa cîte un exemplar. De vei mai afla vrun filoromân mai cu seamă spaniol, ori italian sau portughez, scrie-mi.

Codicile d-lui Boerescu a ieșit de sub presă. N-am putut complecta nici un exemplar încă din prisoase. Lipsesc patru coaie. Le vom pune să se culeagă, și am obținut promisiunea d. Boerescu că-mi va subscrie șase exemplare. Unul va fi al dumitale. Sper a nu trece mult timp pînă să-l poți avea.

În fine după un timp uscăcios de aproape două luni, a doua zi de Paște, o ploaie primăvăroasă și binefăcătoare a venit să dea viață junelor plante. Cu toate astea am auzit că în unele părți a căzut grindină care a vătămat pomii.

Toți ai noștri te urmăresc cu inima și-ți urează sănătate și voință statornică a trece cursurile cu succes. Este foarte slab a exprima prin scris dorința ce au de a te revedea.

Eu însă te învit să fii bărbat. Prin perseverență și curagiu vei birui orice obstacole. Moderația te va face să fii căutat de toate cunostintele.

Să auzim de bine,

P. Ispirescu

P.S. Ar fi mai nimerit ca scrisorile dumitale să poarte adresa: P. Ispirescu, la tipografia Laboratorilor români, strada Academiei nr. 19.

3

București, 26 martie, 1876.

Stimate domnule Aristide, Multplăcuta dumitale scrisoare de la 29 martie st. n. n-am priimit-o. Mai întîi m-am grăbit a merge la redacția Presei. Administratorul mi-a răspuns cu părere de rău că a fost uitat adresa. Eu i-am dat-o p-a dumitale și mi-a promis că [pe] viitor veți priimi Presă regulat.

Îți mulțumesc cu deosebire pentru serviciul ce mi-ai făcut, preînoindu-mi abonamentul la foaia l’Imprimerie. N-am priimit însă pînă acum nr. 120 ce-mi lipsea.

Ai avut dreptate cînd ai zis că timpul ne-a lipsit de a ne scrie; căci așa este. Nici eu nu văz să fie vrun alt motiv.

Din jurnale vei fi aflat cum stau lucrurile și la noi, la care n-aș mai avea ce adăoga, decît că suntem în perioada frigurilor de alegeri pentru Senat ce se va săvîrși zilele astea.

Aș voi să-ți mai scriu cîte ceva; dară să mă crezi că nu știu ce; ți-aș spune că micul meu Petrișor s-a dus să unească țărîna celuilalt Petre, pe care mi l-a răpit nu știu cine; destul că nu mai am pe niciunul din amîndoi; dară asemenea lucruri dumneata le poți numai a ți le închipui nu și a le simți. Și să te ferească Dumnezeu vreodată a le cunoaște, fiind părinte.

Am zis că nu știu cine; și îți mărturisesc ca în adevăr nu știu cum să zic morții într-un termen mai nimerit. Moartea este un nume fictiv, ceva convențional; și pînă nu vede cineva un lucru nu știe cum să-i zică pe adevăratul său nume. Sunt mai multe de asemenea numiri imaginare.

De aci ți-aș scri că primăvara din anul acesta pe la noi s-a arătat de timpuriu. Ea, mai forte decît în alți ani, a hrăpit sau cucerit pe februarie de la asprimea nemilosului Aquilon ce neîncetat ne-a turmentat de la noiembrie încoace.

Dară d-ta, născut în București, cunoști clima. Și daca ți-aș scri că zilele de pe la sfîrșitul lui februarie și următoarele au fost căldicele, că activitatea cîmpenească n-a fost fără rezultat, că în prima jumătate a lui martie grădinile au fost laborate, vița tăiată și legată, florile ce nu pot îndura asprimea frigului au fest scoase afară de pe unde erau adăpostite, toate astea nu ți-ar aduce nici o mirare, căci de multe ori vei fi avut ocazia a le vedea în variata noastră climă.

Cînd ți-aș spune iarăși că serile au fost plăcute și nu prea reci; că cerul, de un albastru limpede da relief strălucirei stelelor; că luna domnea blîndă în atmosferă, că lumina ei cea dulce inspira idei poetice, fără însă a orbi pe cei ce cătau cu drag la dînsa, că solitudinea nopturnă, îmbrăcată în mistere, invita pe muritori la pace și la repaos; cînd toate acestea ți le-aș spune, îmi vei răspunde: nu-mi fac nici o impresie, căci le cunosc, le-am văzut.

Și așa fiind să ne întoarcem la o altă ordine de idei: am aflat cu multă satisfacție sufletească că ai trecut exemenul de licență cu mult succes. Te felicit. Aș voi să-ți citesc teza.

Din parte-mi îți trimit aici una din fabulele ce am scris ca s-o judeci și să-mi faci observațiile ce vei crede de cuviință.

Sincere complimente de la familia mea. Eu însă îți prezint mîna cu iubire ca s-o strîngă p-a dumitale.

P. Ispirescu

CIOBANUL ȘI OGLINDA

De printre stei de piatră, de munte văgăună, Ciobanul ce trăise cu oile-mpreună, Ieși să vază tîrgul. Nescos fiind la lume, Nedus pe la icoane, chiabur însă cu nume, Căsca prin stradă gura. El nu-și putea da seamă De ce-așa zgomot mare? Ce e și cum se chiamă Păpușile spoite Cu părul țurlu, hurlu, cu fața încrețită! De ce-s multe ființe ce-ascund dorinți viclene? De ce femei informe? De ce?… De ce? Las, nene, Nu trebui interpret L-acest ce indiscret… Cînd la o boltă vede în cui sus așezată O lucie oglindă, cu aur încadrată.

Și-n ea raza din soare Sălta ca-n scăldătoare. Voios la ea se uită, dar văzu-ndată-i piere, Căci razele reflecte sclipeau de schinteiere. În boltă atunci intră, de prețul ei întreabă, Plătește, își ia scula și pleac-apoi în grabă. „Luat-am o comoară, își zise el în gînd,

Spre casa sa mergînd, Cu ăst odor in iarnă nici cap n-o să mă doară! Nu-mi voi trimite turma, precum odinioară, În cîmp să pribegească… Am soarele cu mine Și nu-mi pasă d-oricine…” Dar crivățul sosește Și geru-l întețește… Atunci și el așază oglinda-ntr-un pom mare Cu fața înspre tîrlă; ea însă raze n-are. O schimbă ș-o atîrnă în alt pom mai la vale; O-ntoarce ș-o sucește, puind-o mai în cale; Dar pînă-n fine nu dă căldură nici oleacă,

Căci soare nu era Să poată — oglinda raze de unde mai fura. Simțindu-se-nșelat, rușinea își îneacă, Cu chiu, cu vai, el turma își duse l-adăpost Și vede c-a fost prost.

P.S. În moment aflu că d. Votică a venit acasă. Le-a făcut vacanța cu două zile mai-nainte. D-sa este sănătos. Acasă la d-ta toți sunt bine.

P. Ispirescu

Paris 15/27 mai. 1876.

(Place de Panthéon 9)

Amice dle Ispirescu,

Epistola dtale din 2/14 mai am primit-o la 6/18, însă tocmai azi mă-ndeletnicesc a-ți răspunde. Cum vezi, eu întîrziez, iar nu poșta, căci ea le aduce regulat, însă nu în mai puțin de 4 zile. Ceea ce-mi spui despre basme, mă bucură și mă-ntristează. Mă bucură știrea că prepari o a treia broșură, că nu-ncetezi d-a le culege și publica, pe cit poți și te ajută mijloacele; însă mă-ntristează procederea dlui Fundescu d-a ți-le reproduce ca ale sale. Despre caracterul dlui Fundescu îmi am opinia formată. Eu în vorbă cu d-lui nu întru nici în această privință. Dar, cu ocazia venirii mele, am să-mi spui cuvîntul meu în privința basmelor și diferitelor cărți de basme. Să nu crezi că voi trece cu vederea acele schimonosiri poreclite basme și publicate, de speculă, de T. Mihaescu tipograful, curate batjocuriri ale acestor sărmane legende.

Basmele ce am eu desigur că nu le voi publica așa cum ai crezut. Fiindcă-mi voi alege ca specialitate mitologia comparată, mă voi sili a le-nsoți de studie pe cît m-or ajuta cunoștințele mele, studie care se vor întinde ș-asupra altor basme decît ale mele. Deci, cum vezi, lucrează și speră să facem ceva cînd m-oi întoarce.

Îmi spui că-n ediția de curînd a lui Fundescu sunt comentarii „făcute de cei competinți în aceasta”. Aș dori foarte să citesc și eu acele comentarii. De aceea voi ruga pe amicul Stoenescu să mi-o trimiță, să vedem ce e și de cine.

Despre literele sanscrite ți-am scris la 29 aprilie/11 mai. Nu sunt și pace. Îmi pare rău că nu te-am putut servi, dar n-a stat în putința mea ca s-o fac.

Mă grăbesc a-ți vorbi acum despre fabula Pițigoiul și scatiul, însă cu sinceritatea la care faci apel, deși sunt și-acolo amici la care puteai să ceri aceeași opiniune. N-ai arătat-o dlui Hasdeu? Ce ți-a zis?

Ei bine, mai întîi te-ndemn să n-o publici pînă nu vei preface-o în bine, căci are și bune, dar mai multe rele. Părțile unde se depinge, cu simplitate și grație, natura și obiceiurile celor 2 paseri e de minune, cum sunt aceste versuri:

Cinci Opinci Într-un picior Și tot stă călcîiul gol (iar nu: Și călcîiul tot e gol, căci nu e așa proverbul popular). Sau: Ș-acolea mi se punea Lîngă dînsul p-o srnicea. Însă aceste frumuseți ți-a luat ochii și n-ai putut vede celelalte cusururi. Mai întîi, ca plan, fabula e foarte lungă; multe versuri de prisos; descripțiuni care vatămă, pe cînd natura fabulei e d-a fi simplă și scurtă; un vers de prisos strică totul.

Ca epitete poetice iată cîteva erori: de ce vrei cu orice preț să faci pe scatiu sbanghiu? Nu e așa că numai fiindcă rimează? Încolo sbanghiu e cuvînt trivial, incompatibil cu gingășia fabulei. Șmecher, d-asemenea. Disperat cuvînt nou nu șade la locul lui între celelalte cuvinte neaoșe populare. Dar dilectăm? L-ai luat de la răposatul Eliade! Rău de tot! De la sfoară-n țară pînă la Moși pe groși, cele 10 versuri sunt adevărate moși pe groși, care se pot reduce la 2—3. Dar morala fabulei care e? De ce faci din scatiu un trădător? Oare crezi că lui îi plăcea sclavia? Peste putință. Aici omul e de vină, păsărarul, iar nu scatiul (și ce scatiu? sbanghiu!). Să nu-mi citezi fabula cu Cîinele și lupul, acolo cîinele e părăsit, lingău, nu poate trăi decît sclav, pe cînd paseri sclave din fire nu cred să-mi poți cita vruna. Greșeli de versificare sunt pe ici colo destule. Acolea nu rimează decît printr-un fel de licență cu punea, căci accentul natural nu cade pe ultima silabă din natură la amîndouă. Hiaturi destule. Nu pot să mă întind mult, dar din cele ce preced poți apreția. Din 64 versuri s-ar putea totul reduce la 25. În fine cugetă la natura pițigoiului. El nu e pasere de cintat ca scatiul; daca s-o sugrumat, nu e iubirea de libertate care-l decide la aceasta, ci firea, instinctul natural. Iată opinia mea, sinceră și dezinteresată. Strîngîndu-ti mîna cu afecțiune, te rog să fii sigur de amicia lui.

G.Dem. Teodorescu Paris, 19 februarie, 1879. 99 Bd. St. Michel.

Iubite domnule Ispirescu, Am primit de mai mult timp scrisoarea dtale și pe dată am și plătit la redacțiunea ziarului Imprimerie abonamentul. Vă trimit quitanța și in același timp vă esprim salutări afectuoase din partea redactorului cu care zice că sunteți de mult și vechi prieten. Mi s-a părut un bătrîn preaplăcut si cumsecade.

În privința hîrtiei ce mi-ai trimis o găsesc bună, însă te rog a nu o ingajia (sic!) pentru cuventul că preved niște împrejurări impiedicătoare a mai tipări Țăranul român așa curînd: voi să mă esplic: am atîta de lucru aici în Paris, atîtea studii de făcut, incit mi se pare că a pierde timpul cu revederea unui text român — nu este nici oportun — nici destul de util. Poate că mai tîrziu voi găsi timpul priicios. Dacă însă alte împrejurări mă vor sili la aceasta, apoi te voi înștiința eu pe dată — a termina cu afacerea hîrtiei. Aș vrea întîi să văd finită cartea despre daci — cu care mă ocup acuma — și care mi se pare mai grea (partea ce mi-a rămas) decît toată lucrarea de pînă aci. Aceasta firește vine din aceea că cineva nu poate face deodată toate și multe.

Am găsit în Arhivele Ministerului de externe o chronică italiană din secolul 16, care povestește un fapt despre Vlad Țepeș, care mi se pare că pirul astăzi nu este cunoscut și anume: sultanul turcesc a trimis la Țepeș Dracula doi sclavi ai săi ca să-i ceară tributul pe trei ani și soldați pentru ca să-i facă ianiceri. Dracula zise sclavilor că: „Eu voiesc ca căpitanul din Nicopole să fie el singur in societatea voastră; vă voi aduce atunci mulți oameni și cai și voi vă veți alege ce vă vor place, pentru ca să nu poată domnul turc să-mi impute că nu l-am servit bine; tot atunci vă voi număra și banii tributului“.

Căpitanul Nicopolii se întîlni cu sclavii în fundul unui turn și așteptă acolo pe Vlad. Dracul[a] veni fără de veste cu armata sa pe la miezul nopții, la Nicopoli; amăgi pe păzitorii cetății spunîndu-le că el este căpitanul cetății; porțile fură deschise; Dracula arse tot orașul, luă un mare număr de aur, argint și giuvaeruri și prizonieri turci, pe care-i duse la castelul său; porunci să taie urechile și nasul celor doi sclavi și astfel îi trimise la domnul său turcul. Pe căpitanul de la Nicopole îl lăsă liber, fără de a-i face vreun rău. Acest eveniment este pus la anul 1457, prin urmare în prima sa domnie.

Socotesc că ai putea să tipărești istoria lui Vlad Țepeș, deoarece cele conținute în romanțul german de la Engel se află deja utilizate de d-ta în partea povestelor despre Vlad Țepeș.

De la d. Iarnik încă n-am primit știre despre ce l-am rugat în cestiunea condițiunilor de admisibilitate la școala obstetricală din Viena.

Mă opresc aci, scumpe d-le Ispirescu, rugindu-te să nu te îndoiești de-a mea amicie și devotament ce-ți port.

Grigore Tocilescu

11 mai, 1882.

Ruși de Vede

Tată dragă,

Am priimit cartea de Basme. Mi place foarte mult prefața lui Alecsandri. Ce mă mir însă, de foarte mult timp, nu mi-ați scris și afară de asta am căutat și am răsfoit cartea de cîteva ori ca să găsesc o mică scrisoare, dar n-a fost cu putință. Lasă că d-aci înainte nu o să vă mai scriu nici eu așa des.

Mi-a făcut mare plăcere cartea și am și citit vreo două basme.

Ceva insă o să-ți spun. Este cam sărată și încă rău (6 leii). Cine o să scoață atîția bani să dea pe o carte de basme, fiindcă nu judecă toți ca Alecsandri și alții. Pa, nu te superi c-am zis asta. Te rog, tată, cînd o trimite fetele d-nei Jinga ceva la Ruși cu diligență puneți și d-voastră în cufărul lor ochelarii bunichii cari i-am uitat în cutia mesuței de la d-ta. Ieri s-a început bîlciul (cum se zice aci!) la Alexandria, la București s-au început Moșii. Mîine două săptămîni de cînd tot plouă. Astăzi însă a fost mai senin. Nu pot oamenii mei să are, nici să semene porumb.

Vă sărut și vă doresc pe toți. Complimente unchiului Ghiță.

A d-tale supusă fiică, Elena mai 21, 1882.

Dragă Eleno,

Scrisoarea ta de la 11 mai mi-a făcut un mare bine.

Mai întîi mi-a dat să înțeleg că te interesezi de reușita neînsemnatelor mele lucrări, al doilea că străduințele mele, aducîndu-mi laude de la corifeii literaturii noastre românești, ele se răsfrîng și asupra voastră, copiii mei și aceasta mă mîngîie.

Nici că m-am gîndit să mă supăr pentru observațiile ce-mi faci. Din contră îmi dă ocazie de explicații, ce altora streini nu voi să le fac, pentru nu știu ce!

Dară vouă, copiii mei și mai cu seamă ție, care mă înțelegi mai bine sunt dator să vă spui de ce cutare lucru l-am făcut așa și nu altminteri.

Îmi zici că e cam sărată cu 6 lei cartea. Ai dreptate, așa este. Și alții mi-a zis-o. Acelora nu le-am răspuns nimic. Ție însă să-ți spui totul din fir pînă în ață.

Mai întîi știi că eu nu merg la teatru, nu la grădini, nu la cafenele. Cum las de lucru la tipografie vin glonț acasă. Știi că nu e noapte în care să nu fac ceva: ori scriu, ori citesc. Dară bine, dară rău lucrez, nu stau trîntor.

Daca ceea ce produc este folositor literaturii noastre născînde nu mă pot pronunța. Se vor găsi alții să aprecieze lucrările mele.

Aș fi în drept, în poziția în care mă aflu, să aspir la un beneficiu oarecare pentru vegherile mele. Daca silit de împregiurarea oă nu sunt susținut de cei competenți și în stare a face ceva, renunț și am renunțat la un astfel de beneficiu.

Dară ca să mai fac și sacrificii bănești aceasta ar fi un lucru preste puterile mele și totodată nedrept și, cu tcate acestea, am făcut mai cu seamă cînd n-am pretenția nici de autor, nici de scriitor. Nu aștept nici mărire, nici recompense naționale.

Căci vezi tu, Eleno, azi lumea la noi așa este. De cum se simte vrunul ceva, ceva mai cu nițel spiiit și văd că pot să facă te miră ce puțin lucru, le intră fumurile în cap că numai ei sunt ce sunt, și numai lor li se cuvine totul. Alții, cît sunt ca simpli muritori, găsesc că totul merge anapoda și cănd ajung în capul administrației nu se mai gîndesc la cele ce ziceau, ci-și fac buzunare adînci ca de cerșetori și bagă și bagă, iar de umplut nu se umplu niciodată.

Să-ți dau vro două exemple, fără a spune nume.

Un oarecare scriitor și încă de merit, citind basmele mele, a fost încîntat de subiecte, dar mai cu seamă de limbă, s-a și servit cu dînsele. Fără voia mea mi-a divulgat numele, l-a dat în stampă, cum se zice: căci îmi adoptasem pseudonimul de: Un culegătortipograf. Acest nume mi-l luasem, fiindcă nu voiam să-mi fac meserie de scriitor, ori să dau scrierilor mele vrun merit, pe care poate nu-l aveau, sau să mă fălesc cu ele. Socoteam să-mi fac o datorie către țară, dezmormîntînd literatura poporului, și dînd la lumină basmele sale, prin care se probează, de multe ori, romanitatea noastră. Acel scriitor a ajuns, mai tîrziu, membru în Consiliul Instrucțiunii Publice. De la dinsul și de la colegii săi depindea alegerea cărților pentru împărțire cu premii la copii. Ei bine, cîte socotești că s-au luat din aceste cărți atît de mult lăudate de dînsul ca foarte folositoare poporului, în doi ani d-a rîndul cît a fost la consiliu? De ar fi altul, n-ar crede, dară tu care știi că spun numai și numa adevărul mă vei crede: niciuna măcar.

Au pus în spinarea sumei alocată pentru cumpărătoare de cărți a se împărți la premii mai întîi o bună cantitate de cărțile lor, altfel de merit și cu restul au cumpărat cărți din ale favoriților sau de ale lingușitorilor lor. Eu nu știu să fac d-alde astea, nu pot să atîrn de coada nimănui, căci de făceam, astăzi aș fi fost departe.

Altul, și acesta un june, cît era de trimis la Paris și Germania să studieze învățături înalte, se mira cum de nu face ceva guvernul ca să se divulge asemenea cărți folositoare poporului, cum de nu mă alege măcar membru corespondent la Academie, căci în străinătate de aș fi, toate onorurile, toate înlesnirile mi s-ar face pentru răspîndirea unor asemenea cărți.

Ajuns director la minister, a uitat ce vorbise și cînd m-am îacumes a-i zice cu sfială cîteva vorbe în favoarea Basmelor mele, mi-a răspuns cu o răceală și nepăsare vădită: dă o hîrtie la Minister și o vom pune în vederea Consiliului.

Daca scrierile mele au mai primit laude de la d. Odobescu, Alecsandri și alții, celui dintîi nu i-a stat nimic în mînă, de cînd îl cunosc, a face ceva întru răspîndirea literaturii populare la noi, cel d-al doilea, după îndemnul căruia am tipărit colecția din urmă, a stăruit destul în sinul Academiei, după cîte știu, ca să se premieze. Și deși însuși raportul comisiei însărcinate cu cercetarea cărților mi-a fost favorabil, totuși Academia a decernat premiul unei cărți catichetice.

Celor’alți, cari îmi tot laudă scrierile prin presă și prin grai, nu știu să le stea în mină ceva. Cu toate astea, cum zice românul, toți ca unul. Eu însă nu pot să cred pe toți a fierbe într-o oală, cum se zice. Presupui numai că nu vor face excepție de la regula generală.

Căci trebuie să mai știi una, Eleno. Poporul nostru nu poate încă să susție o scriere și mai cu seamă populară.

1. El nu știe ce-i este de folos: așteaptă ca guvernul să i-o arate. 2. Politica îl preocupă mult. Bietul popor, îndopat cu politică de către cei ce pot multe în țara noastră și a căror interes este de a fi susținuți de popor, crede că, în politică se mărginește toată literatura. 3. Cîteva traduceri rău făcute de romanțe triviale… au stricat cu totul gustul lecturii în gloatele noastre. [4.] Greutatea contribuțiilor încă este o piedică pentru bietul popor ce-l oprește a-și scoate banul să-l dea pe cărți.

Astea sunt cauze de nu se pot baza scriitorii noștri numai pe ajutorul poporului și de aceea, trebuie intervenția administrației superioare întru reușita vrunei scrieri.

Știind toate astea, să-ți spun acum și de ce am pus prețul mare. Mai întîi, cum știi, și cum ți-am spus mai sus, am renunțat la orice beneficiu al muncii mele de noapte și de stăruinți întru adunarea Basmelor. Am socotit însă a fi drept să scot cheltuielile tiparului.

Pentru aceasta tipărind 1000 de exemplare, cum am și făcut, toată cheltuiala am regulat să-mi iasă din 300 exemplare, de se vor vinde, căci cam pe atîți cumpărători se poate compta. Celelalte pînă la 1000 se dau parte gratis, parte rămîn în magazie sau se dau la anticari pe preț ce nu iese nici costul hîrtiei.

Pînă acum am primit bani pe vro 25 de cărți, în care intră și cei ce s-au abonat, dară am dat gratis peste cincizeci. Te vei îndoi poate de cele ce-ți spui. Eu am făcut două liste, într-una trec toate cărțile date pe bani, într-alta pe cele date gratis.

Va zice cineva că de ce dau gratis. Sunt nevoit, Eleno; atîți și atîți cunoscuți am, de care am trebuință; îți cer, poți să nu le dai? Îți poartă sîmbetele și cînd le vine bine te pocnesc tocmai unde te doare.

Ar mai fi multe de zis, dar văd că scrisoarea mea se lungește și iese din cadrul unei scrisori. Și fiindcă n-am de gînd să fac din această scrisoare cine știe ce, mă opresc aci, cugetînd că acum pricepi și tu de ce am pus prețul mare, mai cu seamă, cînd știi că sunt tipograf și am experiența desfacerii cărților.

P. Ispirescu