Într-o geroasă iarnă, cam pe la jumătate,

Cind nopțile sunt lunge și foarte negurate,

Precum la noi in țară prea rar nu se găsește

La lună niște javre să latre se găsește.

„De ce, unul vorbește, acel mic glob prin ceață

Ce umblă toată noaptea, întocmai ca paiață,

De noi mereu s-aleagă?” — „De ce, altul răspunde

Pe hoți călăuzește și-n umbră îi ascunde,

De fac pagubă multă stăpînilor și pace

Nicicum nu ne dă nouă?” — „Noi alt n-avem ce face,

Mai zise o potaie, să dăm alarma în țară;

Lătrînd mereu vom face pe ăst rebel d-ocară.”

Încetul cu încetul se risipiră norii

Și luna mai splendidă salută muritorii.

Să fi văzut acuma lătrări și chilomane

Și urlete turbate, ieșind din guri profane,

Încît vecinătatea că e pericol crede;

Se scoală, dă ocoluri, nimic insă nu vede.

A tunci, spre-a lor odihnă, cu mici cu mari, toți sare

Și vrea cu dinadinsul pe cîini turbați s-omoare.

Dar la lumina dulce a lunii amoroase

Potaile văzură ce a lor piei blănoase

Să pață au; fugiră, scăpînd fără osîndă;

Ei însă și azi latră și stau mereu la pîndă.

Pe merit calomnie nu poate să mînjească;

Și răul el nu cată cu rău să răsplătească.