București, 22 august 1865

Un an este de cînd nu mai am mumă. Un an de rînd s-au aglomerat suferințele de tot felul în bietul meu piept. Sărmană inimă! Răbdarea ta nu se poate descri. N-ai către cine să-ți verși focul. Tu taci, aștepți in liniște, plină de speranță că se vor termina suferințele tale.

Speranță, am zis, o! ea m-a amăgit de multe ori. O urăsc de moarte, dară văz că fără dînsa nu se poate. Mama mi-a zis: „Credința și speranța să nu mă părăsească niciodată”. Voi ține bine minte această comandă și o voi recomanda și eu copiilor mei.

Deși această speranță mi-a mîngîiat totdauna iluziile vieței mele, de atîtea ori realitatea mi-a arătat cît este de amăgitoare și de atîtea ori am simțit necesitatea ce am de dînsa, fiindcă alte iluzii, create din nou trebuiau mîngîiate și susținute de dînsa pînă la o nouă realitate.

Cît de aspră, cît de amară se pare a fi realitatea, dinaintea căreia tremur pînă să-mi arate ce este lumea, ce este viața omului, ceea ce se întîmplă adesea, îmi place și ea, fiindcă în ea văz veritatea.

Dulci sunt iluziile. E lumea invizibilă în care trăiește omul numai cu ideile. Speranța are bunul de a consola, chiar cînd realitatea arată omului, într-un chip ironic, lucrurile precum sunt.

Lipsa ta, mamă, o simț și mai mult. Tu m-ai învățat a iubi credința și speranța. Te ascult. Însă lumea ideilor este a mea. Iluziile sunt partea mea. Cuget, simț mult, îmi imaginez mult; dară mă aleg cu atît. Condeiul meu refuză de a le pune pe hîrtie.

Nu găsesc cuvinte, nu găsesc expresii, nu știu cum să fac să înțeleagă cineva ceea ce simț și atunci stau gînditor și lacrămile îmi curg. Trăiesc printre oameni cu corpul, cu spiritul în o lume pe care nu știu cum s-o numesc.

De cîte ori, mamă iubită, am ascultat sfaturile ce mi-ai dat dupe ce-ți comunicam ideile mele, de atîtea ori am reușit.[…] Și fiindcă îmi ziceai cînd învățam la școală: „Învață a scrie, copilul meu, că a să aibi trebuința de scrisoare“ ceea ce s-a împlinit întocmai această presimțire a ta, fiindcă toată ziua sunt cu condeiul în mînă. Citesc necontenit la corecturi de tipografie; cînd acestea nu sunt apoi culeg. Ei bine, tot la tine voi veni a-ți confia inima mea. Unde altă dată o făceam verbal, de astă dată voi pune pe hîrtie evenimentele vieței mele spre a ți le consacra ție.

Și dacă copiii mei, făcîndu-se mari, ar da peste astă confesiune cînd eu nu voi mai fi și din citirea ăstor rînduri ar putea trage vreun folos, meritul va fi al tău, bună mamă, a cării memorie o vor binecuvînta.