29 august 1865

O, mamă! d-ta știi că nu sunt un calomniator. Dacă cele zise pînă aci te supără și crezi că ar trebui să nu vorbesc despre astfel de lucruri, permite-mi azi să-mi aduc aminte de timpii de copilărie, de acea fericire inocentă de care sunt departe. Și dacă regret că ei au trecut așa iute este că o ursită nefavorabilă m-a gonit prea repede dupe urmă, dupe cum numai d-ta, buna mea mamă, știi. Abia am treizeci și cinci ani și barba mai toată mi-e albă,

Sunt încongiurat de niște naturi cu totul opozite alei mele. Torturele morale sunt mai grele decît cele corporale. Și n-am către cine să-mi vărs focul. Amicii azi sunt falși. O tristă realitate m-a făcut să văz cu ochii ceea ce mi se povestea altădată.

Așa sunt de departe de acei timpi frumoși ai copilăriei încît mai, mai că am uitat multe din acele ore plăcute ale lor. Mă voi sili însă a-mi aduce aminte multe din jocurile ce făceau deliciul copilăriei mele, le voi pune pe hîrtie, spre a ști copiii mei într-o zi cari erau jocurile copilării părintelui lor; căci azi văz că multe din cele ce fac deliciurile lor sunt modificate, văz a se introduce jocuri de cari noi cești bătrîni n-avem nici o idee, să știe, zic, acești copilași, cum ne jucam noi în copilărie, bună mamă, pe cari atît de mult ai dorit să-i vezi și din care numai Elena a avut fericirea a fi mîngîiată de d-ta.

Jocul d-a fețele, astăzi mai modificat oarecum, cu prea puține variante, era unul din care îmi plăcea.

Jocul ineluș învîrtecuș. Pe acesta nu-l mai văz jucîndu-se. El se juca mai mult iarna. Copii și fete la un loc se făceau pe rînd. Unul punea capul în poala celui mai mare. Apoi toți de jur împregiurul lui punea cîte un deget pe capul lui.

Cel mai mare, cu un ineluș în mînă, ocolea mîna pe d-asupra degetelor, în timpul acesta zicea: „ineluș, învîrtecuș, p-al cui deget am pus?” O dată cu aceste vorbe punea pe degetul unuia. Dacă ghicea pe al cui deget se punea inelușul, se ridica și se punea acela ce era ghicit; iară de nu operația reîncepea și nu se termina decît cînd ghicea.

D-a porumbeii, joc de vară. Se alegea colțul din întru ce se forma din două case, una mai afară ieșită decît alta, sau de la niscai uluce: acolo se așeza copii-porumbei. Porumbarul trimetea pe cîte unul să se înalțe. Un alt copil se făcea uliu și căta să prinză porumbeii, cei mai dibaci cotea și scăpa; era o bucurie și un rîset de acelea de care numai copiii știu să guste din nevinovata lui plăcere cînd se întorceau la coteț și uliul nu putea prinde nici unul.

D-a ascunsele, tot joc de vară. Din toți copiii cari luau parte la acest joc, unul sta cu mîinile la ochi și cu fața la părete, pînă ce se ascundeau toți; și cînd dupe mai multe întrebări ale sale: „V-ați ascuns?», i se răspundea: „Ne-am ascuns», își lua mîinile de la ochi și începea a-și căuta camarazii. Cei ascunși cătau cum să vină mai curînd a ajunge la locul unde a fost stat cel cu mînile la ochi, cînd s-au ascuns ei; iar el se silea a prinde pe unul din toți și dacă apuca pe cineva, apoi acel cineva căta să-și acopere ochii, să se facă, dupe expresia copiilor; iar dacă nu prindea pe nici unul, se făcea tot el. Pînă a nu începe jocul iată cum se alegea cel care trebuia să-și acopere ochii, adică să se facă:

Se puneau rînd toți copiii care voiau să se joace; unul din ei zicea aceste vorbe și la fiecare vorbă arăta pe cîte unul: „Opi secna, secna-pi, chestin bolin acos ti, Țangăr, mangăr nac aft, ta afto belenghir buf“. Și la care ajungea zicerea buf, ieșea din rînd, și iar se repeta aceste vorbe la cei rămași pînă ieșea toți. Acel ce rămînea fără buf se făcea cum am zis mai sus.

D-a baba-oarba, joc de iarnă. Dupe ce se alegea cine are să se facă, îl lega la ochi cu o basma, apoi îl ducea dinaintea ușei și îl ținea de spate unul din copii; acesta îi făcea următoarele întrebări la care trebuia să răspundă:

„Pe ce șezi?” „Pe darac.” „Du-te la bărbat.” „Pe ce șezi?” „Pe nuiele.” „Du-te la muiere.” „Ce ai mîncat aseară?” „Pîine cu păpară.” „Ieși pe ușe afară”, și cu aceste ultime cuvinte îl împingea ușor și îl lăsa. El cu ochii legați se întorcea și căta să prinză pe unul din camarazi, pe dibuitele și pe care îl prindea, acela apoi se lega la ochi, ca să se facă.

D-a leapșa, joc de vară. Unul dintre toți se făcea leapșa. El alerga dupe ceilalți și pe care atingea cu mîna pe spate, ori pe umăr acela se făcea leapșa. Cînd însă cel care fugea n-avea loc de fugă și se vedea strîmtorat, se punea pe vine zicînd: „Sunt cu ouăle în poală»; atunci leapșa îi făcea loc să poată fugi, și numai atunci se ținea în seamă cînd îl atingea din fugă.

Jocurile în arșice erau: în armean, se făcea pe pămînt un mare rotogol, se punea la mijloc mai multe arșice. Apoi se depărtau de la marginea armeanului cu doi sau trei pași. De acolo dedeau cu ichiurile niște arșice numite capre, care erau plumbuite și care lovea arșicele din mijlocul armeanului și trecea peste marginile lui, acela era baciul și dedea cel întîi la al doilea joc. Apoi dedea pînă cînd putea să scoață arșicele din armean. Dupe ce nu mai putea, venea altul, însă acum fiindcă arșicele era mai puține, cel ce da se punea în marginea armeanului. Și astfel pînă se scotea toate arșicele.

În bei-bun, pe puse sau pe nepuse. Într-al lui, în sbenghiu.

În armășie: la acest joc trebuie să fie mai mulți de trei inși. Unul era împărat, care sta cu un baston în mînă, semnul dregătoriei sale; altul cu o basma împletită sau altceva; el era armaș; ceilalți surchidea pe rînd un arșic; dacă cădea om, arșicul trecea la altul care îl surchidea și el; de cădea gaură armașul întreba: „cîte să-i dau, doamne?” Domnul răspundea: „atîtea ori atîtea, potroace, sărate ori dulci”, dupe buna sa voință; de cădea sici, lua armășia; iar de cădea bei, lua împărăția.

Vara mai aveam jocurile d-a pui, cu zmeul, cu morișca de vînt, cu mingea, d-a baba gaia.