VII

[…] Unguri [i], pizmuind pe Mihai pentru biruințele sale cele însemnate, țesură fel de fel de zîzanii și îi întinseră mreji ca să-l prinză pre el întrînsele. Pentru aceasta trimise soli la leși, cari să îndemne pe Sigismund a se înturna în Ardeal să-și ia domnia, și pe craiul leșilor să ajute lui Ieremia să se așeze iarăși pe scaunul Moldovei. Nu se mulțumiră cu atît, ci boierii lor cei mari se duseră la Basta, căpetenia oștilor nemțești, carele era trimis să privegheze pe Mihai, și-i ziseră:

— Noi ne făgăduim a închina țara împăratului și pe tine să te alegem de cîrmuitor, dacă ne vei ajuta să izbutim a goni pe Mihai.

Basta, nici el, nu voia mai mult.

Atunci ungurii arătînd nesupunere, Mihai trimise doi boieri de ai săi în adunarea lor de la Turda, să le spuie să fie oameni de treabă și să nu umble cu șoalda. Iară ungurii scoaseră pe boierii lui Mihai cu rușine din adunare, huiduindu-i.

Cum află Mihai de unele ca acestea, își strînse oastea alcătuită din români și ardeleni, și o așeză pe cîmpul Mureșului din sus de Ajud; iară Basta cu nemții și cu ungurii se puse la satul Mirislău.

La 18 noiembrie 1600 se dete bătălia. Ceea ce nu s-a putut face lui Mihai niciodată la luptă dreaptă i se întîmplă acum prin înșelătorie. […]

Basta cumpără cu bani oastea ardeleană. […] Atunci nemții, ungurii, ardelenii și cu ajutorurile ce mai primise se năpustiră cu toții asupra aripei drepte cîrmuită de voievodul Baba Novac.

Izbit din toate părțile fără milostivire, bătrînul Baba Novac se luptase ca un leu, și nemaiputînd opri înfrîngerea oastei ce cîrmuia, el fu cel din urmă carele părăsi cîmpul de bătaie.

Unii vor să zică, că la această bătălie să fi pierit unsprezece mii de români.

Mihai, cu inima zdrobită de mîhnire și de obidă, nu voia nici în ruptul capului să lase pe dragii săi românași supuși la urgia vrăjmașului ci-și aștepta restriștea, pironit pe șoimuleanul său. În zadar cîțiva credincioși d-ai săi îl rugară să părăsească cîmpul de bătaie, că nu mai este nici o nădejde de scăpare; în zadar îi arătară cum o ceată de vrăjmași se îndreptau ca să-l prinză pre el; dînsul sta neclintit, ca un munte de piatră. În cele mai de pe urmă, biruit de rugăciunile credincioșilor săi, și încredințat că pieirea lui ar fi pieirea drepturilor țării, însuflețit de dorul țărișoarei sale, care aștepta de la dînsul să fie mărită și lăudată, pornește și el spre Făgăraș. Vrăjmașii se iau după dînsul ca vîntul. El se ducea ca gîndul. Ajunge la Mureș. Acest rîu venise mare și curgea turbatei turburat căci plouase de se desfundase munții. Dușmanii sunt la spate. Atunci ce să facă el? Mihai se aruncă călare în valurile spumegoase ale Mureșului și trecu de ceea parte, ieșind la mal numai cu cîțiva. Vro zece din soții lui se înecară în vîrtejurile valurilor.

După ce se văzu scăpat de primejdia ce-l amerințase, Mihai descălecă de pe cal, ii scoate frîul din cap, și-i zice:

— Du-te acum sireapul meu; slobod ești de la mine; paște pe aceste cîmpii mănoase și soarbe apa cea limpede.

Acest cal era alb și cu o stea neagră în frunte.

Mihai încălecă pe alt cal și apucă spre Făgăraș, unde era soțioara și copilașii lui. Spun, măre, că calul lui Mihai s-a ținut după dînsul cu ochii muiați în lacrămi, și nu s-a dezlipit de domnul lui nici ca cît.

La Făgăraș, se adunară împregiurul lui risipitele căpetenii ale oastei și îl sileau să treacă în Țara Românească, căci aci locul este cotropit de vrăjmași. El nu voia. Sosind și Baba Novac, rănit, cu părul și barba pîrlite de foc, îi zise înecat de suspinuri:

— Suntem biruiți, Mihai, însă nu atît prin armele vrăjmașului, cît prin dușmănia, orîndei. Așadară să nu pierdem nădejdea în Dumnezeu, pe cîtă vreme te mai avem în viață, ci grăbește-te, încalecă și pleacă în Țara Românească, căci aici nu ești apărat de răutatea inimei lui Basta, care prigonește în toate părțile rămășițele oștirei noastre. Eu unul, crede-mă, aș fi voit mai bine să zac mort dimpreună cu atîția voinici căzuți în luptă, decît să mai trăiesc fugar, după o pierdere atît de jalnică; dară mă frămîntă dorul de a te ști scăpat pe tine și de a-ți sluji ție pînă la cea de pe urmă suflare! Fugi dară, fugi cu toate odoarele tale, căci nemții nu vor zăbovi a înconjura cetatea, și atunci va fi prea tîrziu. Eu însă voi sta aici, adunînd pe împrăștiații noștri ostași, și apărîndu-mă pînă la moarte împotriva lovirilor dușmanului.

Înduplecat de aceste cuvinte, Mihai urmă sfaturile acestui bărbat și trecu în Țara Românească. Vrăjmașii, năpădind toți cu totul asupra Făgărașului, puseră mîna pe doamna lui Mihai și pe toată casa lui și o aruncară la închisoare; iară pe viteazul Baba Novac, și pe preotul Șașcă puseră de-i arseră de vii în piața Clujului.

Cînd ajunse Mihai în țară, află că și leșii s-au sculat cu război asupra lui în unire cu cazacii; și că hatmanul Zamoischi intrase în Moldova cu oștire foarte mare. Atunci luă și el ce bruma oștire îi mai rămăsese și cu dînsa trecu în Moldova. Această oștire, și puțină și stătută de ostenelele războaielor, se bătu vitejește. Însă leșii și cazacii, toți oameni odihniți, și într-un număr înzecit mai mare decît românii, ii învinse în bătălia ce avură lîngă Șiret. Mihai se întoarse iară și trecu peste Olt, ca să-și adune o nouă oaste la Craiova. În acest răstimp leșii intrară în țară. Ei puseră domn pe Simeon Movilă și începură a prăda țara. Mihai făcu ce putu în pripă, adună pe tinerii ce se mai găsiră și cu dînșii veni asupra protivnicului. Oștile se întîlniră lîngă Argeș și la 23 noiembrie se dete bătălia. Românii, toți tineri, necercați la război, iară leșii și cazacii erau tot oameni maturi și deprinși în ale bătăliei. După o luptă crîncenă, românii pierdură și aci.

Mihai, în sufletul căruia fierbea dorința de a-și vedea țara și neamul în mărire, nemaiștiind ce să facă, se hotărî să se dea mai bine creștinilor, decît turcilor. De ar fi știut că acești creștini sunt cu crucea în gură și cu dracul în inimă, mai bine se da în partea păgînilor, căci poate ar fi fost mai omenoși.

Luă deci cu sine pe banul Mihalcea, trecu prin Ardeal și prin Ungaria și la 25 decembrie ajunse la Viena. Rudolf împărat era la Praga, unde se duse Mihai de-l întîlni și se înțelese cu el la cuvinte. Din graiurile lui Mihai, împăratul se încredință că viteazul român n-are viclenie la inimă. Iară dacă auzi că ungurii nu mai vor să închine Ardealul și că a chemat iară pe Sigismund să le fie domn, începu a linguși pe Mihai și-i dete o sută de mii de galbeni ajutor, îl numi cîrmuitor al Ardealului, mijlocind totodată să se împace cu Baste. Acesta, zăcaș la inimă cum era, rămase scîrbit pentru că nu-l făcuse pe dînsul cîrmuitor și se hotărî a purta sîmbetele lui Mihai.

Nemții umblau să înșele pe unguri; ungurii umblară să înșele pe nemți și amîndoi înșelară pe Mihai. Acesta, tare în credința către Dumnezeu, către creștinătate și în puterea brațului său, umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. El știa una și bună, să-și veză țara lui mare și lăudată, pe locuitorii ei trăind în larg și în bilșug, iară păgînul să nu mai cuteze a-i bîntui. Își adună deci oastea ce-i mai rămăsese risipită și cu dînsa se puse în capul unei oștiri nemțești de zece mii de pedestri și opt mii de călăreți și plecă împotriva ardelenilor, avînd și pe Basta cu sine. Protivnicul avea douăzeci și cinci de mii de ostași sub Moise Sekeli și mai aștepta și ajutor de la turci. Bătălia se dete la 3 august 1601 la Gorăslău și Mihai alungînd pe vrăjmaș, îl făcu să piarză vro zece mii de ostași și patruzeci și cinci de tunuri. Iară Sigismund fugi la Movilă, în Moldova.

Oștenii, după biruință, începură a cam prăda și a se purta oarecum fără cumpăt. Basta, carele căuta lui Mihai cearta cu lumînarea, scornoci că românii lui sunt de pricină de vin atîtea plîngeri de jafuri.

Mihai, carele știa că românii lui sunt lei în război, miei în timp de pace, iară pe nemți hrăpitori, înfruntă pe Basta, zicîndu-i că cu nedreptul bîrfește împotriva românilor. Basta, ca unul ce căuta nod în papură lui Mihai, îi spuse că împăratul pe dînsul l-a pus comandant de căpetenie. Mihai îi răspunse curat pe românește:

— Eu singur am supus Ardealul mai întîi, și acum, ajutat, l-am supus a doua oară; deci eu am mai mult drept decît împăratul.

Aceasta fu destul ca să facă pe satana să intre în inima lui Basta.

Și la 19 august 1601, pe cînd Mihai se afla în cort, pe dealul din cîmpia Turdei, cugetînd cum să-și scape țara și doamna din robie, se văzu înconjurat foarte de dimineață de o ceată de unguri și de nemți, avînd în capul lor pe un căpitan, numit Beauri.

— Ce să fie? întrebă feciorul, văzînd un călăreț că vine în fuga mare.

— Fac mustră, se vede! răspunse Mihai. Cată-ți de treabă!

În același timp văzu și pedestri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemați, veneau să-i ridice viața.

Cum îi văzu că sosesc, Mihai se sculă în picioare și le zise:

— Bine ați venit vitejii mei ostașii.

— Ești prins! Îi zise unul din ei.

— Eu prins? răcni viteazul Mihai și trase spada, omorînd pe cel ce cutezase să-i spună astfel de netrebnice vorbe. Și pe cînd se gătea a se repezi și la ceilalți, unul din spurcați, pe la spate, înfipse sulița în Mihai așa de tare, încît îi ieși prin piept d-o palmă.

Atunci altul se repede și îi taie capul, pe carele îl duce la Basta.

Nelegiuiții nu se mulțumiră cu atît ci, spre mai mare batjocură, îi despuiară trupul, îl puseră pe un măgar, îl tîrîră prin țărînă și zăcu toată ziua aruncat pe cîmp: corbii mîncară din el. Acum să stăm strîmb și să judecăm drept: cînd săcuii aduseră înaintea lui Mihai capul lui Andrei Batori, călugărul papistaș, domnul românilor porunci de se căută și trupul și-l înmormîntă după datină, și cu toată cinstea cuvenită domnilor. Se duse pomina în lume de această faptă vrednică de toată lauda a viteazului Mihai de care tremurau vrăjmașii cînd îi auzea de nume, și toți împărații îl iubeau pentru că avea inimă bună și milostivă către omenire.

Totuși ungurii și nemții îl ponosluiau zicîndu-i că e barbar.[…]

Voiră românii să mai facă ceva,dară pierderea domnului lor îi făcură să se uluiască. Nu mai aveau pe căpetenia care să-i înflăcăreze. Vrăjmașii de nemți și unguri ce îi întreceau cu mult la număr îi învălmăși și-i puse pe fugă; iară ei se traseră în Țara Românească; pe banul Mihalcea, tovarăș nedespărțit al lui Mihai, vrăjmașii îl aruncară la închisoare unde îl și uciseră.

Se întreba lumea: „Ce s-o fi făcut oare viteazul Mihai? Nimic nu se aude de o vreme încoace. Unde s-o fi dus și unde s-o fi aflînd, de nu se mai vede? Au doară s-a dus la Crim să bată pe Han Tătar? Ori că este în Moldova, singur fără de oștire? Nu care cumva să fi trecut să calce țara turcului? Sau cu oarecare oaste este dus să omoare pe păgînii de agareni, spre a mîntui pe creștini?“ Așa se întreba lumea, neștiind ce se făcuse Mihai.

Pe Basta nici capul nu-l duru pentru fapta lui cea neomenoasă, iară dacă nemții so prefăcură că îl întreabă ce a făcut viteazului român, el spuse o minciună și atîta tot. Așa ar fi fost oare dacă nemții erau cu inimă curată? Trupul lui Mihai fu înmormîntat acolo la Turda, iară capul i se aduse mai tîrziu de la Belgrad și se îngropă la monastirea Dealului la Tîrgoviște.

Plînseră oștenii și se tînguiră de pierderea domnului lor, de-ți era mai mare jalea, și ziseră:

— Plîngeți, români, pe Mihai Viteazul că puțină vreme fuse pe pămînt, dară multe isprăvi făcu; cum nu te întuneci tu, soare, cînd a apus cel ce atîta a luptat pentru înălțarea creștinătății? Ia haine de jale, țară, și te întristează pentru acela care sufletul și-a pus, ca să te facă mare și tare; plîngeți toate lemnele și pietrele, toți codrii și munții, că acela care vă făcea să vă veseliți de răsunetul numelui lui, astăzi se răpuse într-un chip mîrșav și scîrbos; plîngeți, toți voievozii și căpitanii, tineri și bătrîni, că pe acela ce vă învăța a birui, îl mîncară fript creștinii cei nelegiuiți; întristați-vă și voi ceilalți creștini, că altul ca Mihai nu va veni așa curînd să vă scape din ghiara păgînului.