VI

Se pregăti deci Mihai Viteazul de război. Își chemă oastea și o tocmi pre ea. Dete poruncă fiecărei cete care și pe unde să se țină gata. Apoi, adunîndu-și boierii la Ploiești, le spuse că au să meargă într-ajutorul lui Rudolf împărat, și că, pentru aceasta, au să treacă prin Ardeal cu voia cardinalului.

Boierii jurară că vor merge unde va merge și domnul lor, fără să cîrtească cîtuși de cît. Ei erau încredințați că Mihai știe să-i ducă din biruință in biruință și numele de român să zboare cu fală. Sosind ziua plecărei, Mihai dete poruncile cele mai lămurite. Oastea trecu munții și veni în mijlocul săcuilor. Domnul românilor le dete drepturile după care aceștia suspinau. Cînd ajunse în ținutul sașilor, el le spuse că vine spre folosul lui Rudolf împăratul. Luă Brașovul, apoi Făgărașul și înaintă spre Sibiiu.

Andrei Batori, călugărul papistaș, era la Belgrad și acolo petrecea ca un pașă turcesc. Pe neașteptate îi fu lui auzirea că Mihai se apropia cu oastea, și trimise soli, cerîndu-i pace. Mihai opri solii la dînsul și purcese înainte. Merse însă încet, ca să aibă timp și oastea din Oltenia, cu banul Udrea și Radu Buzescu în capul ei, a trece munții, ceea ce se și făcu intrînd în Ardeal pe la Turnu Roș și întîlnindu-se cu Mihai la satul Tîlmaciul, aproape de Sibiiu. Cardinalul făcu tot ce putu ca să se împace cu Mihai, însă în deșert. Mihai scrise carte boierilor Ardealului, cînd se apropie de Sibiiu:

„Eu, Mihai, domn stăpînitor a toată Ungro-Vlahia, scriu adunării și boierilor țării ardelenești, precum să se știe că domnul vostru, Andrei Batori, este de două ori călcător de jurămînt: întîi că a lepădat haina călugărească, pe care o primise jurînda nu se despărți de dînsa pînă la moarte și al doilea că a mințit lui Isus Christos, vînzînd agarenilor o țară creștină, deoarece jurase a căuta să aducă la creștinătate pe păgîni. Și să știți că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru; dară cu voia lui Dumnezeu le voi sparge pre ele, și mi-e voia a-l ierta și pre dînsul, dacă se va lepăda de domnia țărei și va îmbrăca iarăși rasa, ducîndu-se de unde a venit. Iertarea mea o va dobîndi și chiar atunci cînd ar lăsa pe Sigismund să vie iarăși domn. Pînă una alta, voi să-mi închinați țara mie, și altfel să nu faceți, căci eu viu la voi cu toată sila mea.“

Auzind de una ca aceasta, călugărul papistaș pusede-și adună oastea și el, și ieși înaintea lui Mihai. Ea era alcătuită de nouă mii de oameni, între cari erau foarte mulți leși și unguri, cu o mare mulțime de tunuri, tot d-alea înfricoșatele.

Unde pînă aci românii se luptaseră cu înzeciți oameni decît dînșii, acum trebuiau să se lupte cu trăznetele tunurilor de oameni omorîtoare.

Oștile se aflau într-o depărtare de opt stadii una de alta, între Sibiiu și Șelimberg, la anul de la Christos 1599, octombrie 28 și tocmai cînd era să înceapă lupta, veni solul papei de la Roma, cel de pe lingă curtea Ardealului, însoțit de doi boieri ardeleni, spre a sfătui pre Mihai-vodă să mai amîne lupta, ca doar se va înțelege cu vlădica papistaș.

Mihai nu dete ascultare solului, ci oprindu-l la sine cu toată cinstea cuvenită solilor, ieși înaintea ostașilor și, după datina sa, își ridică mîinile către ceruri, și aruncîndu-și ochii în dreapta și în stînga către ai săi, le zise în gura mare:

— Dragilor și vitejilor mei oșteni, in partea noastră este dreptatea; cu noi este Dumnezeu; noi n-am călcat jurămîntul și legăturile de pace! O izbîndă strălucită stă înaintea noastră; o mărire nemărginită ne așteaptă; o pradă nespus de mare veți avea! De partea protivnicilor noștri, ce altă vedeți, decît credință înfrîntă, făgăduieli deșarte, legăturile de pace călcate, jurăminte pingărite? Ce alta, fără numai nebunia minților, înșelăciuni, uneltiri. viclene, crunte înțelegeri cu păgînii, decît frica în inimă, cutremurul în trup, blesteme muierești asupra bătăliei, neîncredere în izbîndă, și o fugă rușinoasă? În numele Domnului, înainte vă zic! Ostile deteră piept. Cîntecele de război înflăcărară inimile tutulor. Răsunau tăriile cerurilor de bubuitul tunurilor vrăjmășești. Oștile se loviră de toate părțile. Ieșeau săgețile din arcurile întinse, ca puzderia; și curgeau gloanțele și zburăturile de ghiulele din tunurile protivnicilor ca grindina și dese ca negura, încît oastea lui Mihai, după o luptă de cîteva ceasuri, începu a se buimăci și a se da înapoi. Atunci Mihai, unde se repezi ca un zmeu, și lovind cu sabia pe unul din căpitanii săi, strigă:

— Stați locului, mișeilor!

Graiul lui Mihai străbătu șirurile ostașilor săi ca buciumul arhanghelului. Se îmbărbătară ostașii de bărbăția lui Mihai, se întoarseră la luptă din nou, deteră în buciume și în fanfare, și năvăliră asupra vrăjmașului ca pîraiele ce se rostogolesc din munți, cărora nimic nu le mai poate sta împotrivă. Puseră românașii noștri mîinile pe tunurile ungurilor și începură a-i fugări și a-i tăia fără cruțare; iară leșii, dacă văzură că atîta se îndîrjise românii, și atîta pagubă face în oastea protivnică, ei se închinară lui Mihai și-i cerură iertăciune. Mai bine de trei mii de vrăjmași rămaseră pe cîmpul de bătaie. O mulțime de steaguri și patruzeci și cinci de tunuri căzură în mîinile românilor, aur, cai și alte neînchipuite lucruri de război.

Biruința fu a românilor. Episcopul papistaș, dacă își văzu oastea înfrîntă, o luă la sănătoasa, dînd dosul cu toți ungarii, și pieriră în această luptă crîncenă două mii de oameni din ambele părți, lupta țiind zece ore.

Prin această bătălie Mihai luă Ardealul; și se înfrățiră românii cu ardelenii; și intră Mihai cu mare mărire în Belgrad (Alba-Iulia).

La poarta cetății viteazul fu întîmpinat de toți episcopii cu mitropolitul în frunte, îmbrăcați în odăjdiile lor, și de toți boierii țării.

Înaintea lui Mihai erau steagurile luate în bătălie și cari se țineau aplecate în semn de supunere a Transilvaniei (Ardeal), apoi isnafurile; după dînsele veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. Acestora le urma muzica cea mare, care cînta niște cîntece foarte frumoase în lauda lui Mihai, și după dînșii pășeau cîteva tacîmuri de lăutari și țigani, trăgînd din alăutele lor.

Mihai era călare pe un cal îmbrăcat cu o harșea muiată în fir de cel bun. Împrejurul lui umblau opt alergători învestmîntați în mătase; in urma lui veneau opt povodnici împodobiți numai cu aur și cu argint.

Mihai era îmbrăcat cu o mantie albă țesută cu fir de aur; marginile erau cu mai mulți vulturi auriți pe cari se vedeau armele țărei. Pe sub mantie purta o dulamă de mătase albă și la cingătoare avea o sabie de aur încărcată de rubinuri și de pietre nestimate. Un mănuchi negru de pene de cocor, strînse cu o legătură de aur, împodobea căciula cea ungurească ce-i acoperea capul. Era încălțat cu ciupici galbeni, și de la glezne pînă la genuchi cu niște ciorapi de mătase albă și împodobiți cu pietre scumpe.

În urma lui venea doamna Stanca cu copiii săi: Nicolae și Florica; după cari urmau căpitanii și boierii lui Mihai, în capul oastei românești. Căpitanii erau îmbrăcați cu ițari strîmți cu găitane, băgați în cizme galbene pintenate; în sus purtau pieptare lipite pe trup, cu găitane late d-a curmezișul pieptului, avînd nasturi la căpătîie; pe umeri cu chepenege cusute cu fir, prinse în copci de argint, pe margine îmblănite cu hîrșie neagră și aruncate pe coapsă într-o parte; mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite de care atîrna sabia; de gît aveau atîrnate cîte un colan de aur ce le împodobea pieptul; pe cap purtau gugiumane puse cam într-o parte, cu fundul roșu lăsat în jos și cu pletele date pe spate. Iară banii, în loc de chepenege purtau cîte un conteș lung și strălucit, cingătoarea le era de mătase, mai lată decît a căpitanilor, și prinse cu cîte douăpăftăluțe de aur; iară la gugiuman aveau înfipte cîte o pană.

Bubuitul tunurilor da veste despre apropierea viteazului.

Și urcîndu-se Mihai în scaunul domnesc, toți veniră de i se închinară lui ca la un domn.

Într-acestea pe Andrei Batori, carele pribegea prin bungetul pădurilor dintre Moldova și Ardeal, îl ucise un săcui la care ceruse adăpostire.

Acesta, aducîndu-i capul la Mihai, cu gînd ca să capete bacșiș, doamna Stanca lăcrima cînd îl văzu. Întrebată de Mihai de ce plînge, ea zise:

— Ceea ce s-a întîmplat lui se poate și ție și acestuia tot astfel să se întîmple (arătînd pe fiul lor Nicolae).

Mișcat de aceste cuvinte, Mihai, suspinînd, zise:

— Săracul popa!

Ucigașul fu dat judecății și osîndit pentru că a călcat legea ospeției.

Apoi puse să i se caute trupul și, găsindu-l, dete poruncă să se îngroape cu cinste domnească.

Așa făcu viteazul Mihai. Cînd era pe cîmpul de bătaie, nici strigoii nu puteau să stea înaintea lui nepedepsiți. Iară în timpuri de pace era ca un înger ocrotitor. Dreptatea înaintea lui mergea și iubirea de omenire pururea nedezlipită de dînsul era.

Rudolf împărat, auzind de biruința lui Mihai, trimise soli să-i laude vitejia. Acești soli aduseră lui Mihai un hrisovprin care îl făcea domn moștenitor alȚării Românești, și o poruncă ca să lase Ardealul și să plece la scaunul său, spre a se bate cu turcii la Dunăre. Pentru aceasta îi făgăduia împăratul să-i trimită bani și oaste.

Mihai adună pe boieri și, sfătuindu-se cu dînșii, răspunse solilor:

— Spuneți împăratului d-voastră, că nu este în puterea lui să mă facă domn în Țara Românească. Acolo eu nu cunosc pe nimeni mai mare decît pe Dumnezeu. Țara Ardealului a mea este, căci am luat-o cu sabia; iară ajutorul îl aștept, ca să pot împiedica pe turci a nu veni să-i ia și ce i-a mai rămas: și așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc.

Iară Sigismund, domnul Ardealului, carele se lăsase de domnie, îndemnat fiind de turci, de leși și de unguri, își schimbă gîndul, și pofti iarăși a fi domn în Ardeal. Pentru aceasta trecu în Moldova, se uni cu Ieremia Movilă de acolo, și veniră cu oaste în Țara Românească, să-i puie domn în silă pe Simeon Movilă, frate cu Ieremia. Se făcu foc de supărare cînd auzi Mihai de unele ca acestea, și la 6 mai 1600, porni cu o ceată aleasă de oșteni către Moldova, scoborînd munții pe la Borsec, în valea Trotușului. Trei zile și trei nopți umblă Mihai cu oastea prin acești munți, cățărîndu-se de steii de piatră ca pisicile. Calea fiind neumblată și cărările necunoscute, abia, abia, cu chiu și vai, putură să învingă piedicile ce întîlniră. Prin acei munți totul era pustiu și bunget. Pe unde nu călcase nici pui de balaur, românașii noștri trecură ca zmeii. Trei zile nu mîncară românii decît frunze, fiindcă nu se găseau pe acolo de nici unele. Ba nici apă nu era cu îndestulare, fiind pîraiele secate de o secetă grozavă. Și căzură preste oastea leșilor ca niște lupi flămînzi și o dumicară pe ea. Cînd fu a începe lupta cu moldovenii, oastea lui Ieremia închină armele lui Mihai, și cu mare cu mic strigară:

— Să trăiască Mihai, domnul Moldovei! Movilă, neavînd încotro, fugi în țara leșească, iară Mihai, așezîndu-se în scaunul domniei, puse stema în cap, numai de briliante și de smarand piatră, apoi veniră înaintea lui toți boierii de se închinară; iară românii se veseliră cu moldovenii și cu ardelenii și se înfrățiră, legătură mare făcînd între ei ca, oricînd și oricum, să lupte pe față și pe subt mînă împotriva dușmanilor ce ar mai voi să le strice frăția și să-i dezunească.

Mihai-vodă Viteazul scrise carte la toți boierii din cîtetrele țările:

„Eu, Mihai-Voievod, domn stăpînitor al Țărei Românești, Ardealului și Moldovei, pace și sănătate trimit vouă,credincioșilor boieri ai domniei mele, și fie-vă cunoscut cum că Dumnezeu s-a milostivit și a făcut să se mai împreune laolaltă frații cei pribegiți sub un singur stăpînitor, precum se adună puii sub aripile cloștii. Și să știți că voia mea este, dacă ne va ajuta Dumnezeu, să luăm sub ocrotirea noastră toate semințiile de neamul nostru al românilor, ce s-ar mai găsi în pribegie sau în robie. Și iarăși să știți că voia mea este ca nimeni să nu cuteze a se abate de la sfintele pravili și să nu asuprească pe cel siriman și measer, nici să umble cu viclenie, căci va cădea peste dînsul toată urgia mea domnească.“

După care Mihai, lăsînd puterea în mîna a patru boieri mari și credincioși, se întoarse la scaunul său din Belgrad. Acum și împăratul nemțesc și sultanul se luară cu binele pe lîngă Mihai Viteazul. Împăratul nemțesc socotea să-i rămîie lui Ardealul, deoarece i-l închinase Sigismund Batori. Sultanul iarăși credea că lui i se cuvine Ardealul carele odinioară îi fusese lui închinat. Și amîndoi trimiseră lui Mihai Viteazul daruri: împăratul nemțesc, ajutorul în bani pe care i-l făgăduise, alte feluri de daruri și numirea de sfetnic al împărăției și de cîrmuitor al Ardealului; iară sultanul turcesc îi trimise o sabie plină cu pietre scumpe, șapte blăni de astrahan și pene de comănace, cum și o scrisoare cu laude frumoase.

Mihai priimi și pe unele și pe altele. Neamțului nu-i plăcu însă aceasta, dară Mihai îi răspunse că orice sol are dreptul să fie bine priimit, ceea ce nu oprește pe domni să facă cum cer trebile țării lor. Pe lîngă acestea, mai pofti de la Rudolf și părțile românești despre apus, cu cetățile Hustu și titlu de prinț al împărăției Rîmlenilor pentru dînsul și pentru fiii săi.