V. Jocul în armășie

La acest joc trebuie un arșic, o basma împletită și un lucru oarecare, cheie, perie, sau orice. Se pot juca oricîți copii vor voi, băieți și fete amestecați.

Se fac roată toți copiii jucători și pun la mijloc basmaua și cheia. Fiecare din copii surchidește arșicul cîte o dată. La cel ce cade arșicul cu beiul in sus, se zice că este împărat și le ia cheia. El nu mai surchidește arșicul cînd îi vine rîndul.

La cel ce cade arșicul cu siciul în sus ia basmaua și se zice că este armaș. Apoi se începe adevăratul joc.

Împăratul și armașul nu mai surchidesc arșicul. Ceilalți copii îl surchidesc cîte o dată, pe rînd, unul după altul, cum se zice; la cel ce cade arșicul cu gheboșetura în sus, adecă cu om, rîu se face nimic și arșicul trece în mîna celui de alături, spre dreapta. La cel ce cade cu adîncătura in sus adecă cu gaura aceluia i se dă osîndă. Îndată ce vede armașul cum a căzut arșicul, zice:

— Cîte să-i dau, doamne?

Împăratul vede cine este osînditul. Are și el pe ocrotiți și pe cei ce să-și descarce necazul, pe cei ce adecă l-au ocrotit sau l-au pedepsit mai aspru, cînd le-a venit și lor rîndul să fie împărați.

Dacă este din cei ocrotiți, poruncește:

— Dă-i atîtea ori atîtea dulci.

Dacă este din cei ce nu l-au cruțat nici pe dînsul altădată poruncește:

— Dă-i atîtea ori atîtea sărate.

Iar dacă este din cei pe care voiește să-și verse necazul, poruncește:

— Dă-i atitea ori atîtea potroace.

Uneori, deși are ochi răi pe cîte vreun osîndit, și ar vrea să-și scoată necazul pe dînsul; dar, sau că voiește să se împrietenească, sau că se teme să nu cază în mîna lui altă dată, poruncește: atîtea potroace, atîtea sărate și atîtea dulci, ori numai sărate și dulci.

Armașul trebuie să asculte de porunca împăratului și să facă întocmai cele poruncite, fără cîrteală.

Trebuie să se știe că loviturile cele dulci sunt acelea pe care le dă armașul, incit abia să se simță. Cele sărate sunt, acelea date ca să le simtă bine, iar cele potroace sunt cele date de cătră armas cu toată puterea.

Mai trebuie să se știe că și armașul își are pe ocrotiți și pe cei ce vrea să-și scoată din capete suferințele lui de pe cînd alții erau armași, și rămîne la dînsul ca, împlinind porunca împăratului, să micșoreze ori să adauge asprimea poruncii, fără să se arate că vrea să părtinească pe cineva.

De obicei, urgia băieților cade mai adesea pe bietele fete. Nu doară că ele ar porunci lovituri mai aspre, cînd sunt împărați, decît băieții; nici că ar da mai cu putere, cînd sunt armași, decît micii ștrengărei; dar iacă numai așa, pentru că ele sunt fete.

Copilul la care arșicul a căzut cu adîncătura în sus, pînă a nu auzi porunca împărătească întinde rnîna. Jocul se oprește pînă ce acesta își ia osîndă. Apoi jocul începe de la vecinul din dreapta celui osîndit. La cine cade bei ia domnia și vechiul împărat intră în rindul jucătorilor, fără să se supere, ori să murmure și fără să se țină în seamă vechea lui împărăție, primește osîndă poruncită de noul împărat, dacă se întîmplă să cadă arșicul cu adîncătura în sus, cînd îl surchidește dînsul.

Asemenea la cine cade arșicul sici, ia armășia, și vechiul armaș intră in rîndul jucătorilor de rînd.

Cînd armașul greșește și dă cu vreo lovitură mai mult, decît cele poruncite de împărat, aceste lovituri mai multe le primește el îndoite, de la cel ce le-a suferit pe nedrept.

Acesta este jocul în armășie.

Aud acum pe copii că mai joacă un joc cu arșicele, pe care-l numesc țigăneasca; dar nu se apropie nici cît negru sub unghie, în dibăcie, cu jocurile vechi. Se pun mai multe arșice grămadă la un loc, într-un armenaș, care de abia le cuprinde, tot pe muchi în sici, ori în bei, și negreșit că giolurile celor ce joacă trebuie să fie de un număr de arșice de fiecare, adecă cîte două, trei, sau mai multe de jucător. Dau fiecare de la o depărtare de la care s-au învoit, și cel ce lovește ia atîtea arșice cîte a culcat.

Ca în toate pe lumea de azi, și copiii au căutat mijloacele cele mai ușoare ca să ieie cît se poate mai mult.