În noaptea negurată a unei ierni geroase,

La noi cum se găsesc,

La Lună-ncep să latre potăi jegodioase

Ce-n veci chelălăiesc.

„De ce, o javră zice, acel ghem mic prin ceață

Aleargă, de se-nhață

De noi?” „De ce, alta răspunde,

Pe hoți călăuzește, și-n umbră el ascunde

P-acei tîlhari ce supăr ai noștri domni, și pace

Nicicum nu dă el nouă?” „Noi alt n-avem ce-i face

Grăi înc-o potaie, decît în zi și-n seară,

Lătrînd mereu să-l facem de rîs și de ocară.”

Cu cît mai mult lătrau,

Cu-atît se-nverșunau.

Cu-ncetul însă ceața încet se risipește

Iar Luna și mai falnic pe ceruri strălucește.

Să fi văzut acuma latrări și chilomane

Și urlete dușmane;

Încît megieșia vrun foc că este crede.

Vecinii dau ocoluri ; nimic însă nu vede.

Atunci spre-a lor odihnă, cu ce pot sar armați

Și vor cu dinadinsul s-omoare-ăi cîini turbați.

Dar la lumina dulce ce Luna răspîndește

Jevroșii buni de gură

Cu ochii lor văzură

Ce li se pregătește.

La fugă o luară

De blănile-și scăpară.

Și totuși mereu latră la Lună-aste potăi,

Sau cățelandri fie, ori niște mari dulăi.

Pe Merit Calomnia nu poate să mînjească ;

Și Răul, El nu cată cu rău să răsplătească.