Omul strigă, cînd îi pare c-oarecine-l asuprește,

Și pe tot ce-l încongioară îndîrjit el mi-ți robește.

Una zice și-alta face

Și nu stă de loc în pace.

Cînd el boul mi-ți înjugă și pe cal in chingi mi-ți strînge,

Păsări la-nchisoare ține, pentru ce mi se mai plînge?

Asuprirea-i este școala din a lui copilărie.

Nici văzduh, nici foc, nici apă, împotriv-ai sta nu poate;

El răpune vieți multe, și e plin de răutate.

Și cînd s-află cîte vrunui binele s-aducă-n lume,

Prigonit d-ai săi el piere, deși lasă frumos nume.

Păsărarul puse-odată,

Într-o strîmtă prinzătoare

P-un scatiu ușor de minte, cursă pentru zburătoare.

El făcu din păsărică cugetului său unealtă,

Și cu glasuri prefăcute dup-un copaci stînd ascuns,

Zîdărea bietul scatiu să mi-i dea cîte-un răspuns.

Cintezi, pietrușei, sticleți

Și florinți de cei semeți

S-amăgise

Ș-o pățise.

Pițigoiul cu iubire al său cîntec își cînta:

„Cinci

Opinci

Într-un picior

Și tot stă călcîiul gol”.

Cugetînd cu hărnicie d-ale hranei a-și căta;

Cînd pe ăst Scatiu aude duios cum mai ciripește.

De folos voind să-i fie la el iute și pornește,

Ș-acolo mi se punea

Lângă dânsul p-o smicea,

Ascultînd a lui chemare. „Ce tot stai de-mi vorbești tu?

Ieși, îi zise, și te du

Să muncești

S-agonisești

Viața liber s-o petreci; și-n dulcea primăvară

Printre pomii înverziți, de cu ziua pînă seară,

Într-o dragoste unire,

Să întindem preste fire.

Veselia și amorul, urmînd dup-a noastră soartc

Tîrîș,

Grăpiș,

Pîn’ la moarte.”

„Nu pot, răspunse Scatiul, încuiat sunt cu zăvor.”

Pițigoiul meu se duse

Mai aproape ca să cerce de a-i da vrun ajutor ;

Dar se-ntîmpla de se puse

P-un bețișor, ce ținea prinzătoarea bine-ntinsă.

Uscioara se-nchide iute. Pasărea rămîne prinsă…

În deșert cearcă, se bate, ca să iasă d-închisoare.

Mîngîierea o gonește. Și cu ochii țintă-n soare,

Capul își vîrî în grile, puse unghiile-n gît,

Și mai bine voi moartea decît un trai amărît.