I

Dragii moșului,

Cînd eram și eu tînăr ca d-voastră, mi-ar fi plăcut și mie să călătoresc, adică, cum se zice să dau și eu cu nasul prin a lume mare, să cunosc, barim, cîteva locuri de-ale noastre, românești. Dară, de! omul multe dorește, iar Dumnezeu face ce știe el, adică, cum grăiește zicătoarea: „omul hotărăște, Dumnezeu împlinește”. Ba încă cdată mi-aduc aminte, a! a! p-aci, p-aci, era să dau Colintina la spate și să mă opresc drept în Iași; însă lucrul rămase jos.

Aș fi voit, vedeți d-voastră, să văd și eu cei munți frumoși ai țării noastre. Mi-a fost dat însă ca tocmai la bătrînețe să mi se împlinească o parte din dorințele tinerețelor.

Și ca să nu mai întindem vorba de surda, căci povestea zice: acum o mie de vorbe un ban nu face.

În toamna anului 1881, oarecare trebuințe mă chemară la Roșiorii-de-Vedea. Nici că-mi trăznea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș.

Cercetînd, am aflat că neică Enache căruțașul este om de omenie; m-am dus de l-am căutat; l-am găsit la locul lor de adunare; ne-am învoit, și a doua zi catrafusele ce bruma luam cu mine, fiind adunate la un loc și legate, am plecat.

Era la 1 septembrie. Dis-de-dimineață eram gata și așteptam cu nerăbdare să vie căruța. Nu se făcuse încă ziuă bine, și tot ieșeam la poartă, să mă uit în calea lui neică Enache. Minuturile mi se păreau ani. Mă tot ciudeam, cum de nu mai vine căruța. Vezi că neică Enache știa el ce face. Voia, vedeți d-voastră, cum a și făcut, hem să mergem în călătorie, hem să nu-și prea ostenească caii, ca să poată fi totdeauna în stare de a călători.

Cind, deodată auz: balanga! balanga! Ies la poartă; era căruța lui neică Enache. Nu mai aveam inimă în mine de bucurie. Părea că nu mai ating pămîntul cu picioarele.

Nu știu, dragii moșului, dacă veți fi călătorit și d-voastră vreodată. Eu însă vă spun drept că bucurie ca aceea arareori se poate simți; parc-apucasem pe Dumnezeu de-un picior, nu altceva. Săream ca un iepure, nu mai căutam la greutatea anilor. Și azi mă mir, de unde și pînă unde atîta putere. Sprinten ca un copil de 12 ani, m-am suit în căruță, mi-am făcut cruce, am zis: Doamne-ajută! și i, i, i, mișcă la drum, băiete! Auzisem că locuitorii din Roșiorii-de-Vedea sunt oameni dezghețați, pui de românași, cum se zice, coborîtori in linie dreaptă din acele viteze pîlcuri de roșiori, atît de vestite în istoria patriei noastre, împreună cu verzișorii.

Aceasta îmi îndoia bucuria, știind că merg să fac cunoștință cu niște astfel de oameni.

Cind am ieșit din București, pe calea Rahovei, adică a Craiovei, că pe acolo este drumul la Roșiorii-de-Vedea, se ridicase soarele cam de vreo două suliți, era, adică, cam șapte ceasuri. Am apucat pe șosea pînă unde ține ea; apoi pe drumul croit pe de-a-ntregul.

Era într-o marți, și în cel dintîi sat, Bragadirul, în care am intrat, după ce-am ieșit din București, ne-am întîlnit cu un popă, care umbla din casă în casă, fiindcă era zi întîi.

Am uitat să vă spun, dragii moșului, că pornind de-acasă, n-apucasem să facem vreo cincizeci de pași, și numai, iaca! un pui de grecotei ne iese înainte dintr-o băcănie, cu o doniță goală în mînă. Eu, care mă țin de credințele poporului nostru, vă mărturisesc că văzînd donița seacă a grecoteiului, întîlnind pe popa în cale de dimineață și știind că ziua plecării a căzut într-o marți, o cam sfeclisem și mă așteptam la cine știe ce ursuzlucuri. Mi-am scuipat în sîn, am mai zis un Doamne-ajută! și cu Dumnezeu înainte!

Am trecut apele Ciorogîrla, Sabarul, Argeșul, satele Bragadirul, Climceni etc., și am conăcit la han la Crevenic. Dîndu-mă jos din căruță bag de samă că ea are no. 13. Atunci mi-a intrat vulpea în sac. Socoteam că trebuie neapărat să mi se întîmple vreun neajuns, deoarece atîtea semne cobitoare a rău am întîlnit în acea zi.

M-apuc și spun lui neică Enache temerea mea.

El însă îmi răspunde:

— Nu te teme, domnule, că ești cruce de voinic! Lasă că ești cu mine, ce Dumnezeu!

Nu știu cum scoase el vorbele astea din gură, că parcă mi se răcori inima, mă liniști oarecum. Nu pot să vă spun ce are omul ăsta, că boiul lui, graiul lui cel blînd îți insuflă ceva încrezător.

Căruța lui neică Enache este pe arcuri; are patru călușei, să-i trăiască! de merg voioși cînd stăpînul este cu dînșii.

Unde să auzi d-ta pe neică Enache mustrîndu-și caii, ori blestemîndu-i sau înjurîndu-i, te-aș! ferit-a sfîntulețul! Cînd se întîmplă ca vreunul să se codească la drum, să nu dea în ham, el îl îndeamnă numai întorcînd biciul pe deasupra lui, și grăind: „Ii! bălan, că te bășic!“ sau: „Mînă la drum, cîrlan, că-ți dau grăunțe!“ și caii ascultă de gura lui, și întinde la drum, de ți-e dragă lumea să călătorești cu neică Enache. La han am găsit și de mîncărică, și pat de odihnă pînă ce caii să îmbuce și ei olecuță, și să mai și răsufle, că mare era zăduful. Nici nu ne-am atins de merindele noastre, căci n-am avut trebuință de ele.

După masă, m-am pus nițel pe pat, și pînă să aromez, gîndurile îmi zburară înapoi, la drumul ce făcusem. Și cercetînd satele și apele ce lăsasem în urmă, nu știu cum, că închipuirea mi se opri la Argeș și la Sabor. Atunci mi-am adus aminte de un cîntec vechi ce mi se pare a-l fi auzit oarecînd, și anume:

Cit e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Ca ce noimă să fi avînd vorbele acestea? Argeșul așa de mare, Săbărelul, un pîrîuaș, și are haz mai mult decît Argeșul! Cine să fi alcătuit cîntecul.”cesta? Ce o fi vrut să înțeleagă el? Astea toate învîrtindu-se prin creierii mei, nu puteam să-i dau de samă. Mai gîndiți-vă și d-voastră, și de veți ajunge să pătrundeți în înțelesul lui, spuneți-mi și mie. Totului tot, eu știu că am adormit cu gîndul la:

Cît e Argeșul de mare,

Haz ca Săbărelul n-are…

Mai tîrziu am cercetat pe oamenii din localitate, pe lăutari, și abia am ajuns să-l încropesc. Și fiindcă n-am nici o taină la sufletul meu, vi-l împărtășesc si d-voastră aci.

Cînd m-am deșteptat, caii erau prinși la ham; m-am urcat în căruță și am plecat. Nu însă fără să plătesc cheltuiala ce am făcut, căci nu m-ar fi lăsat hangiul, deoarece sunt un umilit muritor: nici tu subprefect, nici primar, ba nici chiar notar, căci atunci poate, dă! mi s-ar fi făcut vrun hatîr.

Mergînd mă tot miram cum de spun oamenii, adică cei ce călătoresc prin țară că ești silit să mori de foame, de cumva nu te vei îngriji de merinde. Și tot povestind cu neică Enache, am trecut apa Glavaciocul, satele Flămînda, Frăsinet, Oltenii, Perii și am ajuns sara la Vîrtoapele de jos, unde am și mas noaptea. Aici iarăși am nimerit-o bine.

Mă tot cruceam, și mă gîndeam la bîrfelele oamenilor. Tocmai tîrziu, hei! după ce am pățit alageaua, cum se zice, am priceput și eu, tîrzielnicul de mine! cum merge șiretenia pricinei.

Neică Enache, ca toți birjarii, se teme de musafirii giambași de noapte, și-și caută locuri de conăcit ferite de asemenea musafiri.

Ceva mai mult. Neică Enache, căutîndu-și un asemenea loc, are grijă ca și mușteriii lui să fie mulțămiți și să-și găsească toate înlesnirile, fără stînjeneală. Ce e drept, cam rar se găsește asemenea locuri; dară neică Enache, hîrșit într-ale birjăriei, și cinstit cum este, nu știu cum face, nu știu cum drege că le bobește bine.

La Vîrtoape, neică Enache ne-a dus în gazdă la un anume Constantin Popa Crăciun, creștin al lui Dumnezeu, fecior de popă, om cu dare de mînă. Mă cam îndoiam să mîi acolo, dară neică Enache mă încredință că acolo mîne și subprefectul, cînd călătorește prin plasă.

Atunci mi-am zis: dacă trage aici astfel de ipochimeni, trebuie să fie bine. Neică Enache trăsese aici ca pe ciripie, căci aflase el ce aflase, de pe la alți chirigii, tovarăși de-ai lui, pe care-i cercetase despre drum, căci el, deși îmbătrînit căruțaș, nici el, vezi, nu mai fusese la Roșioriide-Vedea.

Cum am spus, d. Constantin Popa Crăciun ne spuse că n-aveam trebuință de nimic al nostru, căci la dînsul se găsesc și pui de găină, și lapte, brînză, ouă, ba și un purcel fript, dacă voim, căci, slavă Domnului! curtea este plină de oase și de vite. Ba încă, pentru norocirea noastră, ne spuse că tocmai atunci argații dase cu plasa și prinsese un crap, care fierbea cu borș la foc. Noi răspunserăm că ne mulțămim să avem pentru cină ceea ce găteau pentru dînșii.

Ne puse masa, și ne aduse de toate ce aveau ei pentru dînșii. Se înțelege că mămăliga nu putu lipsi de pe masă.

Gazda ne spuse., după ce intrarăm în vorbă cu dînsul, că bietul răposatul tată-său le lăsase lor toată agoniseala lui de o viață de preot al satului.

Maica preoteasă, care trăia cu dînșii, este o femeie vrednică și sprintenă.

Ea vede de vite sara, cînd se întorc de la păscut, ea le închide peste noapte, fiecare pe la locurile lor; ea le dă drumul dimineața și în primirea văcarilor și argaților ca să le ducă la pășune. În curtea lor se află tot felul de vite: și vite mari, și vite mici.

Un lucru am uitat să vă spun, dragii moșului, Constantin Popa Crăciun este însurat, Are și un frate mai mare, dară e cam pătimaș. Mintea lui, minte de copil mic; dacă-i dă de mîncare, mănîncă și el; de-i zici: dă-te mai încolo, se mișcă și el. Pasămite este luat din iele, care i-au sorbit și mintea și inima, sărmanul! Toate le are bune d-nul Constantin Popa Crăciun. Cu toate astea, are și el un vierme care-l roade. Nu face copii. Și ar dori cu foc să aibă și el măcar un copilaș. Ca să-și mai astîmpere oarecum dorul ce-l muncește, a luat un copil de suflet, pe care-l crește ca pe al lui. Altminteri, el este țîrcovnic la biserică și mai face și pe negustorul. Daraveri de sat: mai cu vitișoare, mai cu grîne, adună și vinde pe la tîrguri. Trebușoara îi merge binișor, căci are chiag.

Cămara unde am mas era curată. Nici o muscă, nici un purice n-am simțit. Fi-va oare, pentru că eram ostenit de pe drum? Destul că am fost bine primiți, bine găzduiți și bine ospătați.

A doua zi mă gîndeam cam cît are să mă coste o așa găzduire subprefectorească? Spunînd că am dorința să beau o cafea cu lapte, d. Constantin Popa Crăciun se repezi în vecini și aduse cafea, că el, zicea, o isprăvise și n-avusese timp să meargă la tîrg ca să-și cumpere alta. Atîta bunăvoință mă uimi. Și cînd voiram să plecăm, întrebai:

— Ce sunt dator pentru găzduirea cea bună ce am găsit la d-ta?

— Ce vei voi d-ta să dai, domnule.

— Cum ce voi eu să dau? Ei, iaca, eu nu voi să dau nimic.

— Bogdaproste! și pentru atît. Bine că nu-mi mai și cereți ceva pe deasupra.

M-am uitat lung la dînsul. Auziți d-voastră, dragii moșului? Tot eu să mai cer. Ca ce să fie asta oare? l-am întrebat eu; dară n-a voit să-mi spună ce noimă aveau cuvintele lui. Dac-am văzut așa, mi-am zis și eu: deci, tacu-te mă cheamă. Am scos și i-am dat cinci lei noi. El îmi răspunse că-i plătisem cu prisos. Mi-a părut bine. Și luîndu-mi ziua bună, am plecat.

Am trecut Rădoieștii, apa Teleorman, Satul nou, rîul Vedea și am ajuns la Roșiorii-de-Vedea.