II

Ca să meargă cineva la Roșiorii de-Vedea, dragii moșului, drept din București, trebuie să-și aducă aminte de ceea ce era drumurile noastre mai acum vro cincizeci ori șaizeci de ani. Căci și guvernul de azi, și stăpînirea de ieri, pesemne c-au uitat că Roșiorii-de-Vedea fu odată capitală de județ.

Uita-i-ar relele pe ei acolo! Nici tu poștă, nici tu șosea, nici tu drum de fier, nimic! Dară nimic, care să-ți arate drumul în acea parte de loc; nici o înlesnire ca să mergi la acest oraș, vestit altădată.

Voind să mergi cu mijloacele date de stat trebuie să treci pe la Giurgiu. De aici să te urci în vapor, care te duce la Turnu-Măgurele prin, Zimnicea, și din acest oraș, cu o trăsură particulară, ori cu diligența să ajungi la Roșiori, căci este o diligentă ce ține în legătură centrul județului cu Rușii. Sau, de la Giurgiu să te urci în diligență, dacă este loc, să mergi prin Alexandria, ca să ajungi la Ruși, drum pe care-l faci, și într-un chip și într-altul, cam într-o zi și jumătate, cu adaosul neplăcerii de a-ți tot descărca și încărca catrafusele dintr-o trăsură într-alta.

Mai scurt ar fi să te duci cu drumul de fier, calea Piteștilor pînă la Stolnici; ajuns aci trebuie să fi închiriat de mai nainte o trăsură din Ruși, care să te aștepte la Stolnici, și să te ducă acolo.

Această trăsură te costă aproape îndoit cît drumul de fier. Altfel, rămîi acolo la Stolnici, de n-ai nici unde să-ți pleci capul, stațiunea fiind mică, într-un sătuc.

Cu chipul acesta ajungi într-o zi la Ruși. Cine vrea să meargă la Roșiori și să ajungă cu floare la ureche, fără grijă, fără nimic, să ia cu chirie birja lui neică Enache.

Să nu caute că are no. 13. Neică Enache este omul care desface toate făcuturile cu omenia sa. El este îmbătrînit în ale călătoriilor, el știe toate dichisurile drumului, și vrînd să-și găsească toate înlesnirile, caută totodată ca și mușteriii lui să meargă liniștiți și să afle tot ce le trebuie pe drum.

De la București la Ruși este ca la șase poște și le faci cam într-o zi și jumătate.

N-am stat decît o jumătate de zi în acest oraș și m-am întors.

Peste un an, aceleași trebuințe mă chemară la Ruși, și de astă dată am rămas cîteva zile, ți am aflat că Adunarea Națională a recunoscut și ea in cele din urmă, că este de trebuință a intra și Roșiorii-de-Vede în lanțul căilor ferate.

Dară de la a recunoaște pînă a-l pune în lucrare mai are să curgă apă pe Dîmbovița. Însă, ce să zici? omul trăiește cu nădejdea, și prin urmare nici noi să nu pierdem nădejdea. Să nu vă fie cu supărare, dragii moșului, pentru abaterile ce fac. Că uite, te ademenesc lucrurile ce vezi cu ochii și șchioapeți din drum. D-voastră cînd vedeți că încep să bat cîmpii, mai tușiți, mai mișcați-vă din loc, bateți șeaua să priceapă iapa, cum se zice, ca să mă întorc la șiritenia noastră.

Și cum vă spusei, de astă dată am zăbovit cîteva zile. Prietenul la care am tras în gazdă m-a primblat prin tot orașul. Pot zice, am văzut tot, căci nu este anevoie a cunoaște orășelul în două sau trei zile. Mai întîi ți se arată rămășițe din ceea ce fusese odată. Multe dărîmături încredințează că pe acolo a fost odată case mari, case boierești, cum se obișnuia în vechime.

Eram setos, vedeți d-voastră, să cunosc mai de aproape pe acești orășeni, renumiți în vechime, pe Roșiorii de la Vedea, românii ăia grozavi, care au făcut atîtea izbînzi odinioară, împreună cu verzișorii.

Ca să vezi fruntea orășenilor, trebuie să mergi la Cazino. Acolo se adună și bun și rău, căci aci este locul de întrolocare a tot ce este mai spălățel în oraș. Aci se vorbește despre politică, despre interese, despre afaceri. Se joacă și iar se joacă cărți, boală care chinuiește pe toți.

Am intrat în vorbă cu mai mulți și m-am încumes a-i întreba cu ce-și îndeletnicesc ei mintea, spuindu-le că n-avusesem timp să le văz librăria.

— Ah! Domnule, nu-ți mai pierde vremea degeaba. Noi n-avem librărie în oraș; sau mai bine cîte băcănii, atîtea și librării. De la băcani ne cumpărăm hîrtie, condeie, cerneală etc.

— Dară cărți?

— Cărți de școală se găsesc de vînzare la unul din profesori, încolo nimic.

— Ei, ce citiți d-voastră?

— Iaca, cînd vin gazetele la Cazino, ascultăm și noi ce spune alde primarul, ori alții care iau gazeta în mînă.

— Asta la Cazino. Dară acasă?

— Acasă vorbim, povestim, fumăm etc., iară femeile, cînd nu lucrează, joacă loton ori sinonime.

Am intrat în cîteva prăvălii, de unde am cumpărat cîte ceva lucruri mici, de care aveam trebuință. M-am crucit cînd le-am văzut împodobite, mai numai cu cadre rusești și bulgărești. Rar, colea și colea, văzui rătăcit și cîte vrun chip românesc.

Rămăsei uimit și mă întrebai în sine-mi: „Dară unde mă aflu eu, frate? în țara românească ori bulgărească?“ La surprinderea mea, prietenul îmi spuse o mie și o sută.

Acum, dragii moșului, iasă ședem strîmb și să vorbim drept. Nu e așa oare, că în mare rătăcire fu lăsat bietul nostru popor ca să cadă? (Noi vorbim de locuitorii din

Roșiorii-de-Vedea și de preajmetele lui.) În casele lor icoane, cadre și chipuri bulgărești.

Ei nu citesc, că n-au de unde să-și cumpere cărți. Ei sunt cu totul părăsiți de inima țării, rupți de la coastele ei și năpăstuiți pe malul Dunării, fiindcă nici șosele, nici serviciul poștal de-a dreptul n-au cu capitala țării!

Ce să facă oamenii? Cumpără și ei ce găsesc, doritori fiind să-și împodobească prăvăliile și casele. Românii au purtat un război destul de falnic pentru dînșii. Unde sunt cadrele în care să fie zugrăvite faptele lor mărețe? […] Și cutreierînd orașul, am trecut pe la școala de fete și pe la cea de băieți.

Am întrebat pe soțu! meu despre înaintările ce fac la învățătură. Iată ce mi-a răspuns.

— Școala de fete, mai mult cu numele a fost pînă mai anțerț. Cînd erau fetele la recreație, ți se părea că ești la nuntă: trăgeau la niște danțuri, la niște brîuri și la niște bătute de parcă îți da inima brînci să te prinzi în joc cu ele.

Poate că era bine așa pentru alte timpuri; dar pentru timpul de față nu se mai potrivește. Mulțumită însă spiritului de propășire, a început să se simtă și la noi folosul învățăturei la fete și lucrurile au început să se schimbe înspre bine.

Dară încă mite școala de băieți? Acolo e acolo. Un șir de case, proprietatea comunei, de altminteri încăpătoare, dară întunecoase și fără dușumea, am putea zice. Scîndurile s-au tocit pînă într-atîta, încît au rămas numai talpele pe care se așează dușumeaua și pe alături niște gropi, de ești nevoit să sari din tălpoaie în tălpoaie. Bieții băieți, vrînd nevrînd, a trebuit să învețe gimnastica și mă mir cum de nu și-a rupt vreunul picioarele. Bine că nu se găsește prin București o asemenea școală, căci multă lume ai vedea schiloadă pentru că aici sunt și mulți doctori! Onoare însă primăriei: în anul acesta a pus să se facă școalei o reparație, pot zice din temelie!

Acum să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun și cusurul femeilor din Ruși. Nu vă neliniștiți așa! de! că nu cade cerul pe noi, dacă vă voi spune și eu o vorbă. Mai toate femeile fumează!

Rău e, nu e așa?! D-aia văz eu, că vă mușcați buzele, vă țineți cu mîna de falcă! Îngăduiți, îngăduiți, că nu se face gaură în cer. Aveți nițică răbdare să isprăvesc. Dară oare nu sunt și prin București multe care fumează?

Școala sau boldul de propășire, nu știu bine să vă spui, a făcut că femeile cele tinere din Ruși și fetele nu metahirisesc acest obicei, dară cele bătrîne, nu știu zău dacă este vreuna care să nu fumeze. Nu va trece mult, așa cred eu, și se va rări și obiceiul acesta pînă într-atît, încît să vedeți, ia, așa, colo și colo cîte vreuna care să mai fumeze.

Cercetînd și despre sîrguința profesorilor și despre purtarea lor, soțul meu mi-a povestit următoarele:

Mai anii trecuți, regele, voind să facă o inspecție oștirii tăbărîtă pe marginea Dunărei, a trecut și prin acest oraș.

Prefectul de pe vremea aceea i-a înfățișat pe toți slujbașii statului, între cari erau și profesorii. Stînd ei în rînd, unul carele se crede că altul ca dînsul nu se află procopsit, nevoie mare, înaintează cu trei pași și începe a vorbi regelui în limba nemțească. Văz, Doamne, ce s-o fi socotit el, să știe și vodă că se află și pe aici oameni cu știință de limbi străine și să mă ia la ochi.

A pățit-o însă, căci regele îl întreabă:

— D-ta ești profesor la școala națională de aici?

— Da, măria-ta.

— De ce dară nu vorbești românește?

A pus botul pe labe și s-a retras rușinat la locul lui și cu nasul tăiat, fiindcă n-a știut ce răspuns să mai dea.

Prietenul meu mi-a dat apoi o scrisoare a aceluiași neprocopsit profesor, pe care o țin și astăzi. Cetind-o, mi-am adus aminte de pilda Domnului Christos din Evanghelie cu vameșul și fariseul:

Fariseul

„Mulțumescu-ți ție, Dumnezeule, că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, sau ca și acest vameș.

Postesc de două ori pe săptămînă și dau zăciuială din toate cîte cîștig.“

Procopsitul din zilele noastre

„Căci, domnule, deși sunt venit aci în România, 22 ani, însă nu regret a vă spune că încă n-am adoptat caracterul a multor din această frumoasă țară.

Adesea se pot găsi și în corpul didactic oameni fără încredere, însă pe mine vă rog a nu mă trece în ordinea acelora.”

Vedeți d-voastră, dragii moșului, fariseul tot fariseu este în toate timpurile și la toate popoarele.

Din cele ce auzirăți mai sus, puse față în față. vorbele fariseului vechi cu cele ale fariseului nou, v-ați putut încredința, socotesc, de adevăr.

Ba încă cel nou este și mai vinovat, după mine. El este și nemulțumitor cătră un popor care l-a primit cu brațe deschise, îl hrănește și-l socotește ca pe fratele lui, și pîrîtor de tovarășii de școală cu care stă tot pe o treaptă. Dară să lăsăm la păcatele pe niște astfel de oameni și să ne căutăm de șiritenia noastră.

Cum ieși din Roșiorii-de-Vedea pe șoseaua cătră București, la o mică depărtare dai de un sat părăsit, numit Țigănia. Aci este o biserică părăsită, din care a rămas numai zidurile, și despre care se spune multe prin oraș. Am întrebat pe acel procopsit de profesor, de curiozitate numai, ca să-mi spuie ce știe despre acea biserică. El mi-a răspuns, că cine se ocupă de asemenea fleacuri?

Auziți d-voastră vorbă? Și cui se cuvine, mă rog, să cerceteze, să meargă la fața locului, ici o palmă de loc, ca să vază cu ochii lor, să citească inscripțiile, să compare cu ce zice istoria țării, să adune spusele de prin gurile bătrînilor, de nu profesorilor? Ei, care se numesc oameni cu patru ochi, pentru că știu carte, sunt datori să scrie, să facă cunoscut, să dea la lumină spre dezbatere, tot ce se zice, tot ce se află asupra unui lucru, care aduce aminte trecutul unei localități, unde slujesc ei ca profesori, cîte 15 și 20 de ani.

Nu li se cere de nicăiri nimic, ei sunt buni bucuroși că li se dă leafa, și unii dintr-înșii putrezesc toată ziua pe lavițele cafenelelor. Măcar de curiozitate, să se arate că trăiesc și ei, să se știe că au trecut prin lumea asta albă, ar trebui să se îndemne să afle, ca să știe și ei spune celor ce i-ar întreba despre istoria orașului și a prejmetelor. Dară ei nici atîta nu fac. Pe mine mă rîma la inimă să știu ceva despre istoria acelei biserici, am întrebat vro doi, trei bătrîni, și din spusele lor, iată ce am înjghebat:

Cică odată Radu-vodă Negru a ieșit la bătălie cu păgînul, și acesta l-a dovedit; iară el a dat dosul. Și fugind dinaintea păgînului, a ajuns la un copac scorboros. În acest copac s-a vîrît și a scăpat cu zile.

Turcii, luîndu-se după Negru-vodă, l-a gonit, l-a gonit pînă ce i-a pierdut urma. Și caută-l în sus, caută-l în jos, numai deteră cu mîna de el. Văzînd ei că Radu Negru a pierit din ochii lor ca o nălucă, se întoarseră de unde au venit; iară Negru-vodă se făgădui să facă un schit de călugări în locul acelui copac scorboros.

După ce s-au așezat lucrurile în țară, Radu-vodă s-a ținut de făgăduială și a făcut o biserică, biserica ce stă astăzi pustie.

De ce nu s-a făcut schit de călugări, nu pot ști, fără decît știu că s-a făcut un sat de țigani, și s-a numit Țigănia.

Popii, care slujeau la acea biserică, mureau des, și biserica rămînea adeseori văduvă de preoți. Azi așa, mîni așa, pînă ce i-a ieșit nume rău, și popii începură a se codi, adică a nu mai voi să slujească la așa biserică cu triște rea.

Din pricina aceasta sătenii începură a cîrti și a se plînge că le vine greu să meargă pe la bisericele satelor megieșe pentru cununii, botezuri și alte trebuințe ale lor. Ei deteră svon că se va sparge satul.

Un arendaș bogat voind să ție satul, ca să nu se risipească locuitorii, făcu leafă bună preoților care ar voi să slujească la biserica din Țigănie, și se și găsiră vreo cîțiva, care nu prea credeau în piezele cele rele ale bisericei, mai cu seamă că le lua văzul albișorii sunători. Veniră pe rînd, unul cîte unul, ca să slujească. Dară se căiră de prostia ce făcuseră, cînd se văzură la ceasul morții, înainte de vreme. De atunci încoace nu mai voi niciun preot să slujească. Satul se sparse și biserica rămase pustie, cum o vezi cu ochii verzi, de cîntă în ea cucuvelele.

Sătenii, unii apucară într-o parte, alții într-alta. Din adunătura unora dintr-înșii și mai venind și alții de prin preajmă, înființară un alt sat, care se cheamă Satul nou. Acolo își făcură o altă biserică, și aci popii slujesc fără frică.

Acum, din toată această poveste, trebuie să fie ceva. Mai întîi știm, după cum vedem și în București, că unde a fost o curte mare de boier însemnat, ori vro monăstire, sau niscai curți domnești, alături a fost și o țigănie. Ce să fi fost oare la Roșiori, de alături s-a înființat satul Țigănia? Dară biserica nu va avea oare vro inscripție ceva, care să dea la iveală șiritenia povestei cu înființarea ei?

Toate acestea, un profesor de-ai localității le-ar putea dovedi mai lesne decît un străin.

Dară Dumnezeu să mă ierte, nu știu ce să mai zic, lenea ori nepriceperea au lăsat lucrurile baltă, și așa socotesc că vor rămînea pînă cine știe cînd, sau pentru vecie.

Fiindcă suntem încă în Rușii-de-Vedea, să-mi dați voie, dragii moșului, să vă spun ceva și despre un fel de pașa, la cheremul căruia sunt supuși mare parle din orășeni: acesta este un căruțaș de meserie, român de baștină nu poate fi, după cum îl arată numele ce poartă.

El, cu de la sineși voie, a înființat o diligență de-a dreptul între Ruși și București. Dar numai Dumnezeu s-o facă diligență! Ea trebuie să plece o dată pe săptămînă.

Însă onorabilul cetățean dacă n-are poftă în vreuna din săptămîni să plece la București, rămîne. Uneori vine la două sau la trei săptămîni. Te tocmești cu dînsul, bine, ha! Îți ia arvună, și dacă n-are poftă, nu pleacă. Degeaba-i spui că ai trebuință, că ești silit să pleci, ce-i pasă d-lui.

Îți răspunde cu sînge rece, și fără să se sinchisească de ceva, că nu merge. Îi făgăduiești să-i dai nu știu cît. Și cine poate să sature pe acest nesățios? Ș-apoi, barim, de-ar fi ceva de trăsura lui; o căruță brașovenească, fără arcuri, și mare cît o araba, în care așează, afară de calabalîcuri, cel puțin opt oameni. Roatele uneori sunt legate cu ștreanguri, și pe lîngă astea, are niște cai, care de-abia tîrăsc căruța. Cu această diligență am fost silit să mă întorc la București, în toamna anului 1881, cînd, pe lingă niște saci cu orz, înăuntru mai erau nu știu cîte bucăți de abale, și peste astea, pare-mi-se, șase călători. Apoi alții pe chichiță, în codîrlă, și pînă și peste coviltir.