III

Pînă nu dai cu capul de pragul de sus, nu vezi pe cel de jos, ne cîntă zicătoarea poporului, dragii moșului. E bine să ție cineva seamă de povețele cele înțelepte ale străbunilor; căci dacă nu, se pune în primejdie de a face încercările ce alții au întîmpinat înaintea noastră, și nu ne putem folosi de povețele lor. Un astfel de păcat am săvîrșit eu și am pățit-o.

Neumblat, adică necălătorit prin țară, socoteam că tot cu de alde neică Enache sunt. Știam de la venire că nu-mi trebuise nimic pe drum, și credeam că, deoarece mă întorceam cu diligență, tot așa are să fie; o, cainicul de mine!

Totul fiind gata, m-am urcat în diligentă, și aidem! În trăsură făcui cunoștință cu mai bine de jumătate de testea de ființe omenești, bărbați și femei. Dădui bună ziua și îmi mulțumiră. Unii din soții mei de călătorie, văzîndu-mă că sunt numai cu trupul, fără merinde, fără nimic, se încumeseră și-mi ziseră:

— Cum, nu-ți iei nimic de mîncare pe drum?

— Nu! căci vom găsi pe la conace

— Măcar o pîne, ceva.

— Nu-mi trebuie nimic.

Un zîmbet de milă se furișă pe buzele mai tuturor din căruță. Ar fi mai voit ei să-mi zică ceva; dar stăpînul diligenței era de față și tăcură. Pasămite că știau ei ce știau. Erau pățiți.

Am ieșit din oraș, apucînd pe crîmpeiul de șosea ce duce la București, fără să ne iasă înainte nici iepure, nici popă. De la capătul șoselei, am înaintat pe calea lui Dumnezeu, adică pe văgașurile făcute de căruțele altor călători înaintea noastră, și pe șleau, alegînd totdeauna drumul cel mai bătut. Despre zdruncinături nu vă mai vorbesc; și le poate închipui oricine a călătorit cu asemenea trăsuri.

Stăturăm să facem popas la cîrciumă pe deal; și pînă să dea apă cailor, și să se mai odihnească olecuță, avurăm timp și noi, călătorii, să îmbucăm ceva. Aci la cîrciumă se găsi legumă: ouă, brînză, sardele; dară pîne, nu. Luai pe bani, de la stăpînul diligenței, și-mi astîmpărai foamea.

Soții mei rînjeau pe sub musteață, cum se zice; iar mie îmi cam căzu nasul. Nu ascultasem povețele lor, vezi. Trăgeam nădejde însă că-mi voi scoate din capete sara la gazdă.

În tot cursul drumului dai de cîte un bordei, colea și colea; la toate găsești țuică și tutun; la unele găsești și vin. Dar ce vin? borș, nu altceva; vin de care a băut Domnul Christos pe cruce. Ba la unele găsești și cîte nițică brînză, de s-o tai cu toporul, sau niscaiva pastramă, posmăgită și uscată de să-ți rupi dinții în ea. Pîne însă de loc.

Ne suim în poroclita diligență și pornim înainte, și tot înainte, pînă ajungem să treacă drumul pe marginea unei păduri. Aci, în cale, am dat peste mai multe cete de țigani, ce tăbărîseră cu corturile pe cîmpie. Se vede că se întorceau la bordeiele lor de la munca de vară, muncă ce fac ei prin orașe.

Ți-era mai mare jalea să-i privești. Ei erau însă voioși, cîntau, jucau și alergau, cei mai juni și copilandri, cu picioarele goaie, cu cîte o zdreanță pe dînșii, de li se vedea goliciunea, cu părul căzut pe ochi și împîslit, de nu era pieptănat, socotesc eu, de cînd se născuseră. Cei mai în vîrstă umblau prin preajma corturilor, unii îndeletnicindu-se a așeza sau drege cîte ceva pe lîngă șatre, alții învățîndu-și urșii să joace; iară alții sfătuindu-se în grămezi, grămezi, cine știe la ce, și făcînd o halalaie, de nu-ți venea să stai ca să-i asculți.

Cei mai bătrîni și nevestele stau sub corturi, bătrînii tolăniți, sau într-o rînă; femeile aprinzînd focul sau făcînd mămăligă, ori îngrijind de leguma ce fierbea la foc în ulcele. Altele îndeletnicindu-se a-și cîrpi vestmintele lor și ale copiilor, și altele stînd lungite la soare.

Fețele unora din ei nu păreau a fi ale unor oameni trăiți în ticăloșie; dimpotrivă erau grase și rumene, de parcă se bucurau cine știe de ce trai îmbelșugat, iară pe fețele altora se vedea cît de colo zugrăvită sărăcia, lipsa, neaverea, cu tot tacîmul lor de neajunsuri. Slabi, jigăriți, nespălați și nepieptănați, supți de necazuri, cu fălcile intrate unele într-altele de macre ce erau, cu trupurile uscate ca niște moaște, cu picioare și mîni subțiratice și pițigăiate, și cu toată ființa lor parcă erau strujite de asprimele vremilor și de muncă peste firea omenească. Te lua groaza uitîndu-te la dînșii, cum se tîrau ca niște umbre de oameni, ca niște iezme de noapte și ca niște stafii.

Cum văzură diligență, copiii alergară în gloate, unii să se dea peste cap, alții să se facă roată; iară alții să se tîrnuiască de păr între dînșii, ca să placă călătorilor și să le arunce cîte vrun bacșiș. Nu le era lor destul, sărmanii, truda ce-și dădeau ca să facă cheful călătorilor, pentru un lucru de nimic; nu le era destul că le sîngera cărnurile pe trupurile lor cele sarbede, dîndu-se peste cap printre spinii de pe drum, printre ghimpii mărăcinișului de pe marginea pădurii, printre glodurile de noroi uscat, făcut tun de arșița soarelui, unii din călători își mai și băteau joc de dînșii, mințindu-i că le-a aruncat cîte un gologan, sau făgăduindu-le că le va da, de se vor trage de păr și altele, făcînd haz de credulitatea lor. Cînd omul își face cîte vro petrecere, ca să se înveselească, să rîză, să mai uite și el cele greutăți și sarcinile vieții, înțeleg și eu; dar a rîde și a batjocori pe aproapele tău, pare-mi-se, a fi o neomenie.

Mă uitam cu milă și la batjocoritori și la batjocoriți. Cei ce făceau haz de chinurile semenilor noștri îmi dădeau ghies să rîz și eu de suferințele unor ființe aproape sălbatice.

Acum, dragii moșului, să vedem cine ar putea răspunde, cu mîna pe cuget, la întrebările mele: „În ce erau vinovați acei nenorociți, să fie batjocura unor oameni asemenea dînșilor?

Au doară ei să fie de vină că nu știu pe lumea asta nimic, ori societatea? Și dacă nu-i deșteaptă cei ce sunt în drept s-o facă, dacă nu-i luminează cei ce trebuie să puie lumina în sfeșnic, iară nu sub obroc, ei strică oare? Au doară cei procopsiți s-au învățat ei singuri, ori alții i-au făcut și pe dînșii ceea ce sunt? Și să nu se găsească oare și printre acei nenorociți vreunul, care să se bucure de darurile firii, cu deșteptăciune, cu cap priimitor de propășire și de subțierea neștiinței în care sunt ei cufundați?“

Eu nu mă încumet a vă spune cine e vinovatul, d-voastră judecați singuri cu mintea ce v-a dat-o Dumnezeu.

Și lăsînd pe țigani să-și mănînce amarul după osîndă lor, merserăm, merserăm pînă înnoptă, și ajunserăm la gazdă, la una anume mama Ilinca, unde poroclita diligență trage pentru noapte.

Flămînzisem. Eu auzisem că diligență mîne noaptea la hanul de la Talpa, sau nu știu la care alt han. Mă așteptam să găsesc acolo de toate ce-mi trebuia. Dar stăpînul diligenței și-a schimbat drumul. Acum mîne la mama Ilinca.

El găsise cusur că pe la Talpa sunt hoți de cai. Și măcar că, diligenței, care umblă din tată în fiu pe acel drum, nu i se întîmplase nimic niciodată, totuși de puțină vreme își schimbase drumul.

Pesemne hangiul de la Talpa slujea după cuviință pe călători, de la care nu-i mai rămînea să dea și stăpînului diligenței, care-i aducea mușterii.

Acesta iarăși, știind că oamenii din Ruși, vrînd nevrînd, trebuie să meargă cu dînsul la București, nu se mai gîndește decît la interesele sale. Puțin îi pasă lui dacă găsesc pe drum călătorii de ale mîncării. El știe că are să-i ducă la București și să le ia banii, apoi leșinați de foame, tescuiți, morți, sau abia mai dînd semne de viață, habar n-are. El una știe: știe că are să-i puie în hanul Gabrovenilor și mai multe nu. Lui să-i vie bine; despre călători, mila Domnului.

Cu asemenea cuget schimbă el drumul și se înțelese cu mama Ilinca

— Ce-mi dai d-ta, mie, mamă Ilinco, dacă ți-oi aduce alișveriș pe săptămînă de atîția și atîția lei?

— Ce să-ți dea măiculița? Iacă găzduire bună, fără să plătești ceva, și fîn cît vor putea să mănînce caii.

Învoiala fu gata. Diligență își schimbă drumul. Călătorii fură lăsați ca să-i specule mama Ilinca, cum va ști ea.

Această femeie este scurtă și grasă, guralivă de n-o întrece nici gîștele, nici oteleloaică. Se vede a fi fost curățică în tinerețele ei, și să vă spun, că n-aș voi să o iau pe sufletul meu pentru faptele ei. După părerea mea, cam multe și grele păcate trebuie să poarte ea în spinare.

Coliba babei Ilinca, unde se adăpostesc călătorii, este o casă țărănească, spoită cu var pe dinafară, are un brîu ca de-o palmă, făcut cu boia roșie, jos la rădăcină. De afară intri drept în tindă, unde este și vatra, pe unde se dă foc la soba din una din case. La dreapta este o cămară, ce se zice pentru femei; ca mai micușoară. La stînga o altă cameră, ceva mai mare, este pentru bărbați. Din camera bărbaților este o ferestruică ce dă în celar, prin care-i închide ușa. Un pat în fundul cămării, cît și cămara de lat. Este destul de încăpător de a se culca oamenii în el de-a porumbeii, adică de-a curmezișul patului. O saltea de paie și o scoarță deasupra.

Tavanul este atît de pitic, de-l ajungi cu mîna. Soba este alături cu ușa. Două scăunele mici, făcute din cîte o scîndură găurită, în care sunt băgate cîte trei piciorușe, și ieșite deasupra mult, de te glodește cînd șezi pe ele. O lampă mică atîrnă în părete, deasupra unei mese, sub care ține mama Ilinca ceapă și alte zarzavaturi strînse pentru iarnă.

În această odaie intră cîte zece și doisprezece oameni, adică cîți aduce diligență în gazdă.

Fiecare călător trebuie să plătească cîte un leu nou pentru o noapte, căci doarme acolo.

Mai trebuie să plătească cîte 10 sau 20 de bani pentru lampă, căci arde toată noaptea. Aci nu mai încape vorbă, că dacă are cîte ceva de mîncare, cînd are, trebuie plătit pe cit nu face.

Și cum zisei, ajungînd la gazdă, cea întîi trebuință mă silește a întreba, ce are de mîncare

— Nimic.

— Cum nimic?

— Apoi iaca, săptămînă trecută n-a venit diligență, și ne-a rămas bucatele. Azi n-am gătit mai mult decît ne-a trebuit nouă.

— Nițel lapte, brînză, unt, ouă, pîne, vin.

— N-are mama nimic, domnișorule. Dară dacă poftești o cafea, putem să-ți facem.

M-am mulțămit pe ce am găsit. Cei ce-și îngrijiseră de merinde, puseră ce aduseră cu dînșii și mîncară. Uitîndu-se cu coada ochiului la mine și rînjind pe sub musteață, mă poftiră la masă. Eu, drept să vă spun, nu mi-a venit să iau din masa lor; căci îmi ziseră oamenii, dreptul lui Dumnezeu! Încă de cînd am plecat să iau ceva din tîrg, și eu am desprețuit povețile lor. Eu socoteam că dacă ai parale în pungă, ai de toate ce-ți trebuie. Acum văzui că altfel a ieșit la văpsea. Unii din soți găsiră cu cale să strivească vro două cepe, ca să mănînce; alții mîncară usturoi; alții cine mai știe ce, și cuprinsul casei se umplu de un amestec de miros, pe care trebuia să-l răsufli. După masă se încinse o convorbire între toți, ca aceea, la care fui nevoit să ascult. Eu aș fi voit să mă culc; dar era cu putință oare pînă nu s-or liniști toți?

În cele din urmă sfîrșiră de vorbă soții mei, și ne pregătirăm de culcat. Ne așezarăm în pat, care cum apucarăm, de-a valma, bun cu nebun, rău cu nerău, careși pe unde. Unii din călători, pasămite se îndestulaseră de țuică pe la cîrciume, alții de fasole, cînd plecară de acasă, alții cine mai știe de ce, că adormiră numaidecît și se puseră pe niște sforăite, de păreau că duc porcii la jir. Și mie îmi era somn. La ce să n-o spun? Și culcîndu-mă, am adormit. Dar puișorii mamei Ilinca, locuitorii saltelei celei de paie, se vede că ori se supăraseră pe noi, venetici în casa aceea, că veniserăm să le turburăm pacea, sau că erau flămînzi, căci tăbărîră pe noi. Nu știu ce vor fi făcut soții mei, dar eu știu că m-am deșteptat îndată, cuprins de-o usturime de parcă eram pus pe jăratec și parcă mă îneca ceva.

Acum la ce să păcătuiesc?! Nu știu bine să vă spun.

Înțepătoarele cercetări ale vietăților, călugărițe de la mama Ilinca, sau aerul cel stricat din casă m-a deșteptat. Destul că n-am mai putut să dorm. Fiindcă, să vedeți d-voastră, unul sau mai mulți din călători, obosiți de călătorie, se vede că visau cine știe ce visuri frumoase, și fără să se gîndească că sunt cu alții în cemară, lăsau cele rele și stricăcioase pentru cei ce nu dormeau. Ce s-or fi gîndit ei, cine poate spune? Dară eu m-am sculat și vrusei să-mi fac o țigară. Aerul acel stricat din casă însă m-a dat afară. Mă îneca. Căci nu era cu putință să sufere cineva înăbușitoarele și grețoasele mirosuri ale cepei, ale gazului din lampă, amestecat cu fumurile nopții.

Afară dac-am ieșit, m-am chinuit toată nopticica pe unul din scăunelele, ce vă spusei mai sus, că am găsit acolo. Un pachet de tutun am stricat făcînd mereu la țigări ca să-mi treacă de urît. Atunci m-am gîndit cît plătește osul lui neică Enache. Îl puneam alături cu stăpînul diligenței ce ne aducea la București, și găsii o deosebire între dînșii ca de la alb la negru. Și cîte nu mi-am adus aminte, oare în acea sară?! Stînd cu ochii sticliți la stele, mi-am adus aminte de bietul tata cînd ne arăta pe cer carul, fecioara cu donițele, și multe și de toate.

Ce făceam eu, ce dregeam, nu știu, că ochii îmi da tot de drumul robilor. Astfel mi-am petrecut noaptea aceea, pe care nu voi uita-o pînă voi intra în pămînt.

Venind cu neică Enache, am fost și în tihnă și îndestulat. Întorcîndu-mă cu diligenta am rămas și nemîncat, și nedormit și cu banii dați.

Cînd am văzut că se îngînă ziua cu noaptea, am sculat pe argatul de la cai să îngrijească a le da de mîncare, ca să plecăm cu un ceas mai nainte. Cînd se arătă albul zilei, mi se păru că am scăpat de la cine știe ce chinuri. Eu fui cel mai dintîi gata.

Se gătiră și soții mei de călătorie și plecarăm bucuroși că scăpasem de iadul babei Ilinca.

Mergeam, dragii moșului, și părea că stăm pe loc, atît de lung mi se păru drumul. Socoteam că n-o s-apuc să mai ajung odată la București.

Pentru prînz toți mă asigurară că la Vadu-lat avem să găsim și de mîncare, și odihnă; căci este han vestit, proprietate a unui bogătaș străin. Ce bun lucru este nădejdea asta! Numai unde mă gîndeam să găsesc cu ce-mi potoli foamea, parcă atunci mîncasem.

Întru acestea înaintam, deși, cum zisei, cam încet, dar înaintam. Și întîlnind niște femei venind din pădure cu donițele pline de coarne, am cumpărat și am mîncat din ele ca pe cine știe ce poame delicate și gustoase. Ce este, frate, și foamea asta!

Mai mergînd, ochii mi se izbește de-o momîie de om. Era un flăcăiandru, care se vedea, după apucături, că era tont și molatic. De boiul lui mărunțel, cu chipul căscăund, grosolănia se vedea scrisă pe fața lui, armele și țorțoalele de pe dînsul îl da jos. Avea în cap o căciuliță cu fundul roș, îmbrăcat cu un fel de mintean cusut cu ceaprazuri, și niște poturi, de se împiedica în ei. Era înarmat din cap pînă la tălpi. Pușca, și o pușcă lungă, atîrnată la spinare, încins cu un sileaf, în care erau înfipte două sau trei pistoale, și un iatagan, care-i împiedica mișcările mîinilor, la coapsă o sabie turcească, de parcă el era atîrnat de dînsa.

Plin de mirare întreb: ca ce pocitanie să mai fie și asta? Mi se răspunde că este pîndarul viilor proprietarului din acea localitate, un neromân, care vrea să-și procopsească pe toți veneticii lui.

Am rămas cu ochii uitîndu-mă după dînsul, și o întristare desăvîrșită m-a cuprins. Atunci mi-am zis: „Aflase-va mai oare altă țară pe lumea asta albă, în care oricare întîi venit și îmbogățit acolo, să-și îmbrace slugile după pofta inimii lui, să-i înarmeze după cum l-o duce capul pe el acolo, sau după obiceiurile țării de unde a venit?“

Nu mă pricep la de-alde astea, dragilor mei; n-am umblat prin țări străine și de aceea nu știu ce va fi prin alte locuri. D-voastră, care sunteți și mai procopsiți, și mai umblați, trebuie să știți mai multe și n-ar strica să-mi deschideți și mie capul în privința asta.

Totuși mintea mă duce a judeca așa: cine vine la noi, și vin mulți nechemați, nenimic, se îmbogățește și dobîndește cuprinsuri, să fie dator a se supune tuturor regulilor, tuturor obiceiurilor pămîntului nostru, fie în port, fie în datine.

Și tot gîndindu-mă și răzgîndindu-mă, am ajuns la Vadu-lat, la acest han renumit.

Am fost cel dintîi care m-am dat jos din diligență și am intrat iute în cîrciumă, întrebînd ce demîncare au. Mi-a răspuns că nu este nimic gata, deși era aproape amiazi.

Mă îndemnară însă să iau ceva uscături: salam, sardele, șuncă etc. N-am voit. Doream să mănînc ceva fiertură. Am cerut să-mi dea cîțiva covrigi, de care-mi spuneau că au proaspeți la brutărie, și am băut un ciocan de rachiu.

Cel ce se vedea că este căpetenie acolo, om înalt și gras, cu ceafa de trei palme, pe nemincinos, cu aer desprețuitor, de parcă-l născuse mă-sa în bumbac și în bogății, un fel de: dă-mi, Doamne, ce n-am gîndit, să mă mir ce m-a găsit, pesemne că a vrut să rîză de noi. Covrigii lui cei proaspeți ce ni-i au adus, trebuiau zdrobiți cu muchia toporului, ca să-i putem mînca. Printre slugile ce furnicau de colo pînă colo, prin prăvălie și prin preajmă, n-am văzut niciun român. Se vedea cît de colo că stăpînul trebuie să fie vrun strein.

Săracii de noi, Doamne! Ce-am ajuns noi în țara noastră! Încotro te întorci, tot de bogătași străini să te lovești. În loc de mîncare, ne-am săturat de scîrțîiturile a doi păcătoși de gașperi, care ne-au împuiat urechile cît am fost siliți a sta acolo; căci și aici stăpînul diligenței, tot în interesul călătorilor, pe care-i considera ca marfă, avu a descărca o sumă de bucăți de dimie, adunate de pe la țărani, pe cari le adusese aici ca să le dea la piuă. Toată nădejdea acum era la Argeș. Și aici dac-am ajuns, credeți că am găsit demîncare? Aș! fugi de acolo, nu vă mai faceți că credeți! Mai întîi, ca și pe la cîrciumele de pîn-aici, pîne n-avea; căci, zicea hangiul, brutarul s-a dus cu pînile colea pe deal, unde sunt concentrați dorobanții. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau, și murdari de nu-ți venea să te apropii de ei, încolo nimic, dar nimica goală. Ba, pe lîngă țuică și vin, mai avea și bere la butelci. Am dat dracului și bere și tot, și mi-am frămîntat măselele încă cu vro doi, trei covrigi, uitați de vechi ce erau.

Pe lîngă toate aceste neajunsuri, mai trebuie să te scotocești cam des prin buzunare, plătind la taxe de poduri, lucru ce se întîmplă mai rar cu nenea Enache, căci pe unde merge acesta nu sunt atîtea poduri de plătit. În cele din urmă, cu chiu, cu vai! ajunserăm la București. Fie, că mi-am scos din capete și eu după ce am ajuns acasă. Și povestind la ai mei, ceea ce auzirăți și d-voastră, rîseră de mine, adică cum faceți și d-voastră acum. Ce, adică nu vă văd eu cum vă dați coate și cum puneți mîna la gură ca să nu se bage de samă! Lasă că așa am să fac și eu cînd voi auzi despre cineva că a fost neascultător și desprețuitor povețelor celor pățiți.